Ce este budismul și ce cred budiștii?




Întrebare: Ce este budismul și ce cred budiștii?

Răspuns:
Budismul este una dintre religiile principale ale lumii în ceea ce privește adepții, distribuirea geografică și influența socio-culturală. Cu toate că în mare parte este o religie „estică”, budismul devine din ce în ce mai popular și mai influent în lumea vestică. Este o religie unică printre religiile lumii, deși are multe în comun cu hinduismul, prin faptul că ambele învață karma (etica cauză-efect), maya (natura iluzorie a lumii) și samsara (ciclul de reîncarnări). Budiștii cred că țelul cel mai înalt al vieții este să dobândească „iluminarea”, după cum o percep ei.

Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama, s-a născut în familia regală din India în anul 600 î.Cr. După cum se povestește, a trăit în lux, având puțin contact cu lumea exterioară. Părinții săi au vrut ca el să fie ferit de influența religiei și protejat de durere și suferință. Totuși, nu după multă vreme, adăpostul său a fost penetrat, și a avut viziuni cu un om în vârstă, un bolnav și un cadavru. Cea de-a patra viziune a fost cu un călugăr ascetic liniștit (unul care respinge luxul și confortul). Văzând liniștea călugărului, a decis să devină și el ascet. A abandonat viața de bogăție și de prosperitate, pentru a urmări iluminarea, prin austeritate. Avea înclinație pentru automortificare și meditare intensă. A fost lider între colegii săi. În cele din urmă, eforturile lui au culminat cu un gest final. S-a „răsfățat” cu un bol de orez și apoi s-a așezat sub un smochin (numit și copacul bodhi), pentru a medita până fie va dobândi „iluminarea”, fie va muri în încercarea sa. În ciuda chinului și a tentațiilor, în dimineața următoare, dobândise iluminarea. Astfel a ajuns cunoscut ca „cel luminat”, sau „Buddha”. În lumina noii lui realizări, a început să-i învețe pe colegii lui călugări, între care dobândise deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii săi ucenici.

Ce descoperise Gautama? Iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț de lux sau în automortificare. Mai mult, el a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca „Cele patru adevăruri nobile” – 1) a trăi înseamnă să suferi (dukkha), 2) suferința este cauzată de dorință (tanha, sau „atașament”), 3) suferința poate fi eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor și 4) acest lucru este dobândit urmând calea nobilă cu opt brațe. „Calea cu opt brațe” constă din a avea 1) o vedere, 2) o intenție, 3) o vorbire, 4) o acțiune, 5) un trai (viața de călugăr), 6) un efort (energii corect direcționate), 7) o înțelegere (meditare) și 8) o concentrare (focalizare) corectă. Învățăturile lui Buddha au fost strânse în tripitaka, sau „trei coșuri”.

În spatele acestor învățături distinctive sunt învățăturile comune și hinduismului, și anume reîncarnarea, karma, maya și o tendință de a înțelege realitatea ca fiind panteistă în orientarea ei. Budismul oferă de asemenea o teologie elaborată a zeităților și a ființelor înălțate. Totuși, asemenea hinduismului, budismul poate fi greu de definit în ceea ce privește felul în care Îl vede pe Dumnezeu. Unele curente de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele ar putea fi numite panteiste, iar altele teiste, cum este Budismul Țării Pure. Totuși, budismul clasic tinde să păstreze tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme și, prin urmare, este considerat ateist.

Budismul de astăzi este foarte divers. Este, în mare, divizibil în două categorii vaste: Theravada (vas mic) și Mahayana (vas mare). Theravada este forma de călugărie care rezervă cea mai înaltă iluminare și nirvana pentru călugări, în timp ce budismul Mahayana extinde acest țel al iluminării și pentru laici, adică pentru cei care nu sunt călugări. În cadrul acestor categorii pot fi găsite numeroase ramuri, printre care Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu. Prin urmare, este important ca cei din afară care caută să înțeleagă budismul să nu presupună că știu toate detaliile unei anumite școli budiste, când tot ceea ce au studiat este budismul clasic, istoric.

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu sau vreun fel de ființă divină. Mai degrabă s-a considerat un „arătător de cale” pentru alții. Numai după moartea sa a fost ridicat la rang de dumnezeu de către unii dintre urmașii săi, deși nu toți urmașii săi l-au văzut în acest fel. Totuși, în ceea ce privește creștinismul, în Biblie se afirmă în mod clar că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Matei 3.17: „Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea»”) și că El și Dumnezeu sunt una (Ioan 10.30). Nimeni nu se poate numi pe sine creștin, dacă nu mărturisește credința în Isus ca Dumnezeu.

Isus i-a învățat pe oameni că El este calea, nu doar unul care arată calea, după cum confirmă Ioan 14.6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” La vremea la care Guatama a murit, budismul devenise o influență majoră în India; trei sute de ani mai târziu, budismul cuprinsese majoritatea Asiei. Textele sacre și cuvintele atribuite lui Buddha au fost scrise la aproximativ patru sute de ani după moartea sa.

În budism, păcatul este în mare parte înțeles ca fiind ignoranță. Și, în vreme ce păcatul este înțeles ca „greșeală morală”, contextul în care sunt înțelese „binele” și „răul” este amoral. Karma este înțeleasă ca fiind echilibrul naturii și nu este pusă în aplicare în mod personal. Natura nu este morală; prin urmare, karma nu este un cod moral și păcatul nu este în esență imoral. Astfel, putem spune, folosind gândirea budistă, că greșeala noastră nu este o problemă morală, devreme ce, în cele din urmă, este o greșeală impersonală, nu o infracțiune interpersonală. Consecința acestei înțelegeri este devastatoare. Pentru budiști, păcatul este mai degrabă un pas greșit decât o ofensă adusă naturii Dumnezeului sfânt. Această înțelegere a păcatului nu este în acord cu conștiența morală înnăscută că oamenii sunt condamnați, datorită păcatului lor, în fața unui Dumnezeu sfânt (Romani 1-2).

Devreme ce susține că păcatul este o eroare impersonală și reparabilă, budismul nu este de acord cu doctrina depravării, o doctrină de bază a creștinismului. Biblia ne spune că păcatul omului este o problemă cu consecință eternă și infinită. În budism nu este nevoie de un mântuitor care să salveze oamenii de la păcatele care îi condamnă. Pentru creștin, Isus este singura cale de scăpare de la condamnarea eternă. Pentru budiști există doar trăire etică și apeluri în meditație către ființele înălțate, în speranța că, poate, vor dobândi iluminarea și, în final, nirvana. Mai mult ca sigur, vor trebui să treacă printr-un număr de reîncarnări, pentru a plăti imensa acumulare de datorie karmică. Pentru adevărații urmași ai budismului, religia este o filosofie a moralității și a eticii, cuprinsă într-o viață de renunțare la sine. În budism, realitatea este impersonală și nonrelațională; prin urmare, nu este iubitoare. Nu doar că Dumnezeu este văzut ca fiind iluzoriu, ci, socotind păcatul ca o greșeală amorală și respingând toată realitatea materială ca fiind maya („iluzie”), chiar noi înșine ne pierdem „sinele”. Însăși personalitatea devine o iluzie.

Când a fost întrebat cum a început lumea, cine a creat Universul, Buddha se spune că a păstrat tăcerea, pentru că în budism nu există început și sfârșit. În schimb, există un ciclu nesfârșit al nașterii și al morții. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de Ființă ne-a creat ca să trăim, să îndurăm atât de multă durere și suferință și apoi să murim din nou și din nou? Ar trebui ca acest lucru să trezească un semn de întrebare asupra rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu Și-a trimis Fiul să moară pentru noi, o singură dată, ca să nu trebuiască să suferim noi o veșnicie întreagă. El Și-a trimis Fiul ca să ne dea cunoștința faptului că nu suntem singuri și că suntem iubiți. Creștinii știu că viața înseamnă mai mult decât suferința și moartea: „...dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Timotei 1.10).

Budismul învață că nirvana este cea mai înaltă stare de existență, o stare de existență pură, și că este dobândită prin mijloace care țin de fiecare individ. Nirvana sfidează explicația rațională și ordonarea logică și, prin urmare, nu poate fi predată, ci numai realizată. În contrast cu aceasta, învățătura lui Isus cu privire la cer este foarte specifică. El ne-a învățat că trupurile noastre fizice mor, dar că sufletele noastre se înalță, ca să fie în cer, împreună cu El (Marcu 12.25). Buddha i-a învățat pe alții că oamenii nu au suflete individuale, pentru că sinele sau eul este o iluzie. Pentru budiști, nu există niciun Tată ceresc iubitor, care Și-a trimis Fiul să moară pentru sufletele noastre, pentru mântuirea noastră, pentru a ne deschide o cale prin care să ajungem în gloria Lui. În esență, iată de ce budismul trebuie respins.



Înapoi la pagina de început în limba Română



Ce este budismul și ce cred budiștii?