Ce se întâmplă cu bebeluşii şi copiii mici după ce mor? Unde putem găsi în Biblie ceva despre vârsta responsabilităţii?




Întrebare: Ce se întâmplă cu bebeluşii şi copiii mici după ce mor? Unde putem găsi în Biblie ceva despre vârsta responsabilităţii?

Răspuns:
În mod frecvent, în discuţiile referitoare la vârsta responsabilităţii se omite faptul că indiferent cât de mici sunt, copiii nu sunt “inocenţi”, în sensul că sunt fără păcat. Biblia ne vorbeşte că indiferent dacă un bebe sau un copil nu a comis personal nici un păcat, toţi oamenii, inclusiv bebeluşii şi copiii, sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu datorită păcatului strămoşesc şi imputat. Păcatul strămoşesc este acel păcat care este moştenit de la părinţi. În Psalmul 51:5 David scrie: “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. David recunoaşte că este păcătos încă din momentul concepţiei. Tristul fapt că uneori bebeluşii mor, demonstrează că până şi ei sunt afectaţi de păcatul lui Adam, fiindcă moartea fizică şi spirituală sunt rezultatul păcatului originar al lui Adam.

Fiecare persoană, minoră sau adultă, este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Fiecare om a adus o ofensă sfinţeniei lui Dumnezeu. Singurul mod în care Dumnezeu poate fi drept şi în acelaşi timp să declare pe cineva neprihănit este ca persoana aceea să primească iertarea prin credinţa în Hristos. El este singura cale. În Ioan 14:5 cuvintele lui Iisus sunt următoarele: “Eu sunt calea, adevarul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. De asemenea, Petru afirmă în Faptele Apostolilor 4:12: “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mantuiţi.” Mântuirea este o decizie personală.

Dar ce se întâmplă cu bebeluşii şi copiii mici care nu ajung niciodată la capacitatea de a lua această decizie personală? Vârsta responsabilităţii este un concept care ne învaţă că aceia care au murit înainte de a împlini această vârstă, sunt mântuiţi automat, prin harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Vârsta responsabilităţii este credinţa că Dumnnezeu îi mântuieşte pe aceia care mor înainte de a ajunge la capacitatea de a lua o decizie pentru sau împotriva lui Hristos. Vârsta de treisprezece ani este considerată de obicei ca fiind vârsta responsabilităţii; acest lucru este bazat pe obiceiul evreiesc conform căruia un copil devine adult la vârsta de treisprezece ani. Totuşi, Biblia nu oferă nici un suport direct vârstei de treisprezece ani ca fiind vârsta responsabilităţii. Cel mai probabil variază de la un copil la altul. Un copil a trecut de vârsta responsabilităţii odată ce este capabil să ia o decizie de credinţă: pentru sau împotriva lui Hristos.

Având în vedere cele de mai sus, luaţi în seamă următorul lucru: Moartea lui Hristos este prezentă ca fiind suficientă pentru întreaga omenire. 1 Ioan 2:2 spune că Iisus este “jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Acest verset subliniază clar că moartea lui Iisus este suficientă pentru toate păcatele, nu doar pentru păcatele celor care au venit în mod specific la El prin credinţă. Faptul ca moartea lui Hristos este suficientă pentru toate păcatele include posibilitatea ca Dumnezeu să aplice plata acestora şi celor care nu sunt niciodată capabili să creadă în El.

Singurul pasaj care pare să se identifice cu acest subiect mai mult decât oricare altul, este cel din 2 Samuel 12:21-23. Contextul acestor versete este adulterul împăratului David cu Batşeba, fapt care a dus la sarcina. Profetul Natan a fost trimis de Dumnezeu să-i spună lui David că datorită păcatului lui, El îi va lua viaţa copilului. David a răspuns la aceasta prin plâns, post şi rugăciune pentru copil. Însă, odată ce copilul a murit, plânsul şi rugăciunea lui David s-au terminat. Slujitorii lui David erau suprinşi să audă aceasta. Ei i-au zis împăratului David: “Ce înseamnă ceea ce faci? Când trăia copilul, posteai şi plângeai; şi acum, când a murit copilul, te scoli şi mănânci!”. Răspunsul lui David a fost: “Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: ‘Cine ştie dacă nu se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?’ Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” Răspunsul lui David indică faptul că cei care nu pot crede sunt mântuiţi. David a spus că el se va duce la copil, dar nu-l poate aduce pe copil înapoi. De asemenea, la fel de important este faptul că David se pare că a fost mângâiat de acest lucru. Cu alte cuvinte, David pare să spună că îl va vedea pe copil (în cer), deşi nu-l poate întoarce înapoi la viaţă.

Deşi este posibil ca Dumnezeu să aplice ispăşirea lui Hristos şi păcatelor acelora care nu pot crede, Biblia nu spune concret că El face acest lucru. Prin urmare, acesta este un subiect în legătura cu care nu ar trebui să fim fermi sau dogmatici. Aplicarea morţii lui Hristos de către Dumnezeu acelora care nu pot crede pare a fi consecventă cu dragostea şi îndurarea Lui. Poziţia noastră este că Dumnezeu aplică ispăşirea lui Hristos pentru păcat şi copiilor mici, şi celor handicapaţi mintal, din moment ce ei nu sunt capabili mintal să înţeleagă starea lor păcătoasă şi nevoia lor de Mântuitor, însă din nou nu putem fi fermi. Dar, de un lucru putem fi siguri: Dumnezeu este iubitor, sfânt, plin de îndurare, drept şi milos. Tot ce face El este întotdeauna drept şi bun.



Înapoi la pagina de început în limba Română



Ce se întâmplă cu bebeluşii şi copiii mici după ce mor? Unde putem găsi în Biblie ceva despre vârsta responsabilităţii?