Întrebare
Ce spune Biblia despre îmbătrânire/avansarea în vârstă?
Răspuns
Biblia prezintă avansarea în vârstă ca fiind o parte normală, naturală a vieții din această lume. În procesul de avansare în vârstă e implicată onoarea, pentru că avansarea în vârstă e însoțită în mod normal de o mai mare înțelepciune și experiență. „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găsește pe calea neprihănirii.” (Proverbele 16.31, vezi și Proverbele 20.29). Dumnezeu vrea să ne amintim că viața e scurtă (Iacov 4.14) și că frumusețea tinereții trece curând (Proverbele 31.30, 1 Petru 1.24).
În cele din urmă, chestiunea avansării în vârstă nu poate fi separată de chestiunea sensului vieții și de conceptul moștenirii pe care o lăsăm în urmă. În cartea Eclesiastul, Solomon ne oferă o privire plină de discernământ asupra îmbătrânirii și a problemelor legate de ea.
Ne naștem cu o tendință naturală de a trăi clipa, dar inutilitatea acestei abordări constituie subiectul capitolelor 1-7 din cartea Eclesiastul. Pe măsură ce oamenii avansează în vârstă și încep să simtă impactul sporit al calității de muritori, de obicei încearcă să-și investească resursele aflate în declin în proiecte care par să dețină mai mult promisiunea unui rost de durată în viață, mai ales speranța de a-și păstra viu „numele” într-o moștenire care să rămână (Eclesiastul 2). Din nefericire, nimeni nu poate prevedea ce proiecte vor avea valoare și semnificație mai de durată (Eclesiastul 3.1-15) și acest lucru în mod normal duce la diverse niveluri de deziluzie și chiar disperare cu privire la scurtimea vieții și aparenta nedreptate de „sub soare” (o expresie pe care Solomon o folosește pentru a vorbi despre viața pe acest pământ) (Eclesiastul 3.16-7.29).
Odată cu realizarea din ce în ce mai mult a faptului că satisfacția în urma acestor activități trece în mod invariabil, speranța lui Solomon e că oamenii vor deveni tot mai înțelepți în a-și folosi „partea” sau ceea ce le-a fost repartizat de Dumnezeu, înainte de a muri (Eclesiastul 8-12, vezi și Psalmul 90.12). Această înțelepciune crește odată cu conștientizarea „vremii și a judecății” – avem nevoie de o perspectivă divină în fața scurtimii vieții și a aparentei nedreptăți (Eclesiastul 3.15c-17, 8.5b-8, 12b-15, 9.11-12, 11.9, 12.14). Noțiunea evreiască a timpului din aceste pasaje combină conceptul de oportunitate (timpul potrivit de a acționa în mod oportun) și de interval de viață limitat (numai atâta timp până toate oportunitățile au trecut). Noțiunea evreiască de judecată în aceleași texte presupune libertate completă în folosirea „părții” date nouă de Dumnezeu în viață așa cum ne conduc dorințele noastre, și totuși cu o dare de socoteală concomitentă în fața Celui care ne-a distribuit părțile rânduite. Echivalentul din Noul Testament vizavi de aceste concepte poate fi găsit viu portretizat în pildele lui Isus despre cele zece fecioare și despre talanți (Matei 25), despre cei doi fii (Matei 21.28-32) și despre ispravnicul necredincios (Luca 16.1-13).
Autorul cărții Eclesiastul recunoaște dificultățile și provocările înaintării în vârstă, inclusiv declinul fizic și mintal. Eclesiastul abordează aceste dificultăți dintr-o perspectivă omenească (Eclesiastul 7.15-18, 8.14-9.3), și totuși oferă înțelepciune pentru a ne ajuta să ne raportăm la înaintarea în vârstă din perspectiva lui Dumnezeu, prezentând noțiunea de „vreme și judecată”. Având în vedere deziluzia noastră inevitabilă privitoare la condiția umană – depravarea noastră universală, nesiguranța și calitatea de muritori – e înțelept să ne amintim că: „Oricine trăiește tot mai trage nădejde, căci un câine viu face mai mult decât un leu mort. Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au și pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.” (Eclesiastul 9.4-6) Știind că dau socoteală de „partea” dată lor de Dumnezeu, oamenii trebuie să profite cu bucurie de toate darurile, talentele, înțelepciunea și oportunitățile pe care le au în viață mai devreme mai degrabă decât mai târziu – înainte să se sfârșească toate oportunitățile de a face acest lucru (9.7-10, 11.9-12.7).
Forța acestei reflecții din Eclesiastul asupra îmbătrânirii este faptul că sensul vieții e împlinit în scopul pe care ni-l dă Dumnezeu, și scopul nostru e îndeplinit numai atunci când ne folosim de partea pe care ne-o dă Dumnezeu în Cristos, Salvatorul promis al lui Dumnezeu. Cu toate că această parte poate părea mai puțin corectă pentru unii decât pentru alții, sensul vieții va fi atins numai la judecata finală, când vom primi moștenirea noastră (Eclesiastul 7.11) pentru felul în care investim în partea noastră, fie ea bună sau rea (Eclesiastul 12.14, compară cu 2 Corinteni 5.10). În ziua aceea vom vedea că Dumnezeu e cu totul drept în răsplătirile Lui, indiferent cât de nedrept sau inegal ni se pare că ne sunt distribuite părțile în viața aceasta.
English
Ce spune Biblia despre îmbătrânire/avansarea în vârstă?
