Întrebare
Ce spune Biblia despre tristețe?
Răspuns
Biblia prezintă multe exemple de tristețe ca rezultat al Căderii și exemple practice de cum Îl putem glorifica pe Dumnezeu prin tristețea noastră. Tristețea e rezultatul direct sau indirect al păcatului și, pentru că trăim într-o lume căzută, păcatul e o parte normală a vieții (Psalmul 90.10). Psalmii sunt plini cu situații în care David își varsă înaintea lui Dumnezeu tristețea inimii. La fel ca David, simțim și noi adesea că Dumnezeu ne-a abandonat în momentele de tristețe cauzate de cei care ne resping și ne sunt împotrivă. „Până când voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?” (Psalmul 13.2) Însă Dumnezeu e întotdeauna credincios și, așa cum concluzionează David, încrederea noastră în Dumnezeu nu e niciodată zadarnică. „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!” (Psalmul 13.5-6)
În Psalmul 16, David se bucură de sorțul lui ca urmaș al singurului Dumnezeu adevărat, care include o „moștenire plăcută” (v. 6) și bucurie, veselie și siguranță (v. 9), pe când cei care-L resping pe Dumnezeu și urmează alți dumnezei vor avea parte de sporirea durerilor (v. 4). Însă David a experimentat și el sporirea durerilor atunci când s-a aflat în afara binecuvântării lui Dumnezeu din cauza păcatului. „Mi se sfârșește viața în durere și anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele și-mi putrezesc oasele.” (Psalm 31.10) Dar chiar în psalmul următor, David se bucură de îndurarea lui Dumnezeu, care îi iartă pe cei care vin la El cu pocăință. Durerea lui David se preschimbă într-o binecuvântare înmulțită: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!” (Psalmul 32.1-2) În Psalmul 32.10, David rezumă chestiunea tristeții și a durerii din cauza păcatului: „De multe dureri are parte cel rău, dar cel ce se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurarea Lui.”
Pilda fiului risipitor din Luca 15.11-24 ne arată, de asemenea, cum trebuie să ne raportăm la tristețea cauzată de păcat. Caracteristicile pocăinței sunt convingerea de păcat, mărturisirea păcatului în fața lui Dumnezeu și a altora afectați de el, dorința și încercarea de a restitui, întoarcerea de la căile păcătoase și urmărirea evlaviei. Păcatul nostru trebuie să ducă la o întristare evlavioasă, care se transformă rapid în pocăință (2 Corinteni 7.10).
Bineînțeles, nu orice tristețe e cauzată de vreun păcat comis. Uneori ține pur și simplu de trăirea într-o lume aflată sub blestemul păcatului și printre creaturi căzute. Iov a fost un om care a experimentat multă durere și tristețe, deși nu din vină proprie. Averea și cei zece copii ai lui au fost luate de la el deodată, iar el a rămas pe o grămadă de cenușă, plin de bube și răni (Iov 1-3). În plus la suferința lui, cei trei „prieteni” au venit să-l mângâie acuzându-l că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Din ce alt motiv, au raționat ei, s-ar găsi un om în astfel de împrejurări? Dar așa cum le-a arătat Dumnezeu lui Iov și prietenilor lui, uneori El cauzează sau permite împrejurări care cauzează durere și tristețe în viața noastră pentru scopurile Lui sfinte. Și uneori, de asemenea, Dumnezeu nici măcar nu ne explică motivele Lui (Iov 38-42).
Psalmistul ne spune: „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârșite.” (Psalmul 18.30) Și dacă sunt „desăvârșite”, atunci putem avea încredere că orice face – și orice permite – e, de asemenea, desăvârșit. Lucrul acesta poate să nu ne pară posibil, dar gândurile noastre nu sunt gândurile lui Dumnezeu. E adevărat că nu ne putem aștepta să înțelegem perfect gândirea Lui, așa cum ne amintește: „«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.»” (Isaia 55.8-9) Uneori, voia perfectă a lui Dumnezeu va include tristețe și durere pentru copiii Lui. Dar ne putem bucura de faptul că niciodată nu ne încearcă dincolo de capacitatea noastră de a suporta (1 Corinteni 10.13) și, în cele din urmă, va face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care Îl iubesc, pentru a ne face mai asemănători cu Fiul Său (Romani 8.28-29).
Nu a fost niciodată experimentată o suferință mai mare decât cea a lui Isus, un „om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53.3). Viața Lui a fost o serie continuă de dureri, de la leagăn până la cruce. În primii Lui ani, viața I-a fost pusă în pericol de Irod, și părinții Lui au trebuit să fugă cu El în Egipt (Matei 2.19-20). Întreaga Lui lucrare a fost caracterizată de durerea pe care a simțit-o din cauza împietririi și a necredinței inimii oamenilor, a opoziției liderilor religioși și chiar din cauza nestatornicie ucenicilor Săi, ca să nu mai spunem de ispitirea din partea lui Satan. În noaptea dinaintea răstignirii, a fost „cuprins de o întristare de moarte”, când Se gândea la mânia care va veni și la judecata lui Dumnezeu care urma să cadă asupra Sa când Își va da viața pentru oameni (Matei 26.38). Atât de mare a fost agonia Lui, încât transpirația s-a prefăcut în stropi mari de sânge (Luca 22.44). Bineînțeles că cea mai mare durere a vieții Lui a fost atunci când pe cruce Tatăl Lui Și-a ascuns fața de Fiul, făcându-L pe Isus să strige în agonie: „Pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46) Cu siguranță, nicio durere experimentată de niciunul dintre noi nu se compară cu cea a Salvatorului.
Dar așa cum Isus a fost repus la dreapta Tatălui după ce a îndurat suferința, și noi putem fi siguri că prin greutăți și vremuri de tristețe, Dumnezeu folosește adversitățile pentru a ne face mai asemenea lui Cristos (Romani 5.3-5, 8.28-29, Iacov 1.2-4, Evrei 12.10). El este cu noi în durerile noastre și simte cu suferința noastră (Evrei 4.15). Putem arunca asupra Lui grijile noastre și să ne încredem în dragostea Lui pentru noi (1 Petru 5.7). Poate că nu înțelegem, dar ne putem odihni în brațele Lui credincioase și să Îi spunem tristețea noastră (Psalmul 58.6). De asemenea, avem familia lui Cristos cu care putem împărtăși poverile noastre (Galateni 6.2, Romani 12.15). Nu trebuie să ne izolăm în tristețea noastră, ci putem să plângem unii cu alții și să ne încurajăm reciproc (Evrei 10.24-26, Efeseni 5.19-20). Deși viața în mijlocul omenirii păcătoase în lumea aceasta nu va fi niciodată perfectă, știm că Dumnezeu e credincios și că atunci când Cristos Se va întoarce, durerea va fi înlocuită cu veselie (Isaia 35.10). Dar până atunci, folosim durerea pentru a-L glorifica pe Dumnezeu (1 Petru 1.6-7) și ne odihnim în harul și pacea Domnului Dumnezeu cel Atotputernic.
English
Ce spune Biblia despre tristețe?
