Întrebare
Ce este canonul Scripturii?
Răspuns
Cuvântul “canon” provine din “regula” sau “norma” folosită pentru a stabili dacă o carte corespunde unui standard. Este important să observăm că scrierile Scripturii erau canonice în momentul în care au fost scrise. Scriptura era Scriptură de când peniţa a atins pergamentul. Acest lucru este foarte important, deoarece creştinismul nu începe cu definiţia lui Dumnezeu, a lui Hristos sau a mântuirii. Baza creştinismului constă în autoritatea Scripturii. Dacă nu putem identifica ce este Scriptura, atunci nu putem deosebi un adevăr teologic de erezie.
Ce măsura sau standard era fololosit pentru a stabili care carte va fi numită Scriptură? Un verset cheie pentru înţelegerea procesului şi scopului Scripturii, şi poate a perioadei când ea a fost dată este Iuda 3. Versetul afirmă că credinţa creştină “a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Din moment ce credinţa noastră este definită de Scriptură, Iuda spune un lucru esenţial, şi anume că Scriptura a fost dată odată pentru totdeauna, pentru beneficiul tuturor creştinilor. Oare nu este minunat să ştim că nu există manuscrise ascunse sau pierdute care trebuie găsite, nu există nici o carte secretă cu excepţia câtorva cunoscute, şi că nu există oameni în viaţă care să aibă vreo revelaţie specială - să ne poruncească să urcăm munţii Himalaya pentru a fi iluminaţi? Putem fi siguri că Dumnezeu nu ne-a lasat fără vreo mărturie. Aceeaşi putere supranaturală pe care a folosit-o Dumnezeu pentru a transmite Cuvântul Său a fost folosită şi pentru a-L păstra.
Psalmul 119 afirmă că tot Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Pornind de la această premiză putem compara scrierile din afara canonului acceptat al Scripturii pentru a vedea dacă acestea trec testul. De exemplu, Biblia pretinde că Iisus Hristos este Dumnezeu (Isaia 9:6-7; Matei 1:22-23; Ioan 1:1, 2, 14; 20:28; Faptele Apostolilor 16:31, 34; Filipeni 2:5-6; Coloseni 2:9; Tit 2:13; Evrei 1:8; 2 Petru 1:1). Totuşi, multe texte extra-biblice, care au pretenţia să fie parte din Scriptură, susţin că Isus nu este Dumnezeu. Atunci când există contradicţii clare, Biblia trebuie crezută, lăsând celelalte scrieri în afara Scripturii.
În primele secole ale Bisericii, creştinii erau omorâţi pentru posesia de copii ale Scripturii. Datorită acestei persecuţii, curând a apărut întrebarea: “Care sunt cărţile demne de a muri pentru ele?” Unele cărţi puteau conţine cuvinte ale lui Isus, însă erau ele inspirate conform versetului din 2 Timotei 3:16? Conciliile Bisericii au jucat un rol important în recunoaşterea publică a canonului Scripturii, însă de multe ori o biserică sau grupuri de biserici recunoşteau o carte ca fiind inspirată după conţinutul ei (de exemplu Coloseni 4:16; 1 Tesaloniceni 5:27). De-a lungul primelor secole ale Bisericii, câteva cărţi au continuat să fie obiectul disputelor, iar lista cărţilor canonice a fost în esenţă stabilită prin anul 303 d.Cr.
Când s-a discutat Vechiul Testament, au fost luate în considerare trei fapte importante: 1) Noul Testament citează sau face aluzii la toate cărţile Vechiului Testament cu excepţia a două dintre ele. 2) Isus a aprobat în mod eficient canonul evreiesc în Matei 23:25 atunci când a citat una din primele şi una din ultimele naraţiuni ale Scripturii din zilele Sale. 3) Evreii au fost meticuloşi în păstrarea Scripturilor Vechiului Testament şi au avut puţine controverse despre care cărţi să aparţină sau nu canonului. Cărţile apocrife ale Bisericii Catolice şi ale Bisericii Ortodoxe nu au corespuns normei de canonicitate şi au fost lăsate în afara definiţiei de Scriptură, fără să fie acceptate vreodată de evrei.
Cele mai multe dispute cu privire la cărţile care aparţin Bibliei au avut de-a face cu scrierile din timpul lui Cristos şi cele de mai târziu. Biserica primară a avut câteva criterii foarte specifice referitoare la cărţile care să fie considerate parte a Noului Testament. Acestea includ următoarele: A fost scrisă cartea de cineva care era martor ocular al lui Iisus Hristos? A trecut cartea “testul adevărului” (adică este ea de acord cu celelalte cărţi, deja recunoscute a fi Scriptură)? Cărţile Noului Testament care au fost acceptate atunci au fost supuse apoi testului timpului, iar ortodoxia creştină, cu mici provocări, a adoptat acestea pentru sute de ani.
Siguranţa în acceptarea cărţilor specifice datează de la destinatarii şi martorii din primul secol, care au confirmat autenticitatea lor. Pe deasupra, subiectul sfârşitului vremurilor din cartea Apocalipsa, cât şi interdicţia de a adăuga cuvinte la ea scrisă în capitolul 22:18, susţin puternic că, canonul a fost încheiat în vremea scrierii Apocalipsei (circa 95 d.Cr.)
Există un element teologic important care nu trebuie omis. Dumnezeu a folosit Cuvântul Său de-a lungul a mii de ani, cu un singur scop: pentru a Se descoperi pe Sine şi a vorbi omenirii. Până la urmă, nu conciliile Bisericii au decis dacă o carte era Scriptură, ci lucrul acesta a fost decis atunci când autorul uman a fost ales de Dumnezeu pentru a scrie Cuvântul Său. Pentru a ajunge la rezultatul final, inclusiv păstrarea Cuvântului Său de-a lungul secolelor, Dumnezeu a călăuzit primele concilii ale Bisericii în recunoaşterea canonului.
Dobândirea cunoştinţelor despre lucruri cum ar fi adevărata natură a lui Dumnezeu, originea universului şi a vieţii, scopul şi sensul vieţii, minunea mântuirii şi evenimentele viitoare (inclusiv destinul omenirii) sunt dincolo de capacitatea ştiinţifică şi cea de observaţie naturală a omului. Cuvântul lui Dumnezeu deja revelat, apreciat şi aplicat personal de creştini timp de secole, este suficient pentru a ne explica orice avem nevoie să ştim despre Hristos (Ioan 5:18; Faptele Apostolilor 18:28; Galateni 3:22; 2 Timotei 3:15) şi pentru a ne învăţa, a ne corecta şi a ne instrui în toată neprihănirea (2 Timotei 3:16).
English
Ce este canonul Scripturii?
