Întrebare
Ce este istoria creştinismului?
Răspuns
Istoria creştinismului este de fapt istoria civilizaţiei de vest. Creştinismul a avut o influenţă puternică asupra fiecărei sfere a societăţii: artă, limbă, politică, legi, viaţă de familie, datele calendaristice, muzică, etc. Până şi modul nostru de gândire a fost influenţat de creştinism pentru aproape două milenii. Prin urmare, este important să ştim istoria Bisericii.
Naşterea Bisericii
Biserica s-a născut 50 de zile după învierea lui Iisus (circa anul 35 d.Cr.). Iisus a promis că Îşi va zidi biserica Lui (Matei 16:18), iar la venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:1-4), biserica- ekklesia (“adunarea celor chemaţi”) s-a născut în mod oficial. Trei mii de oameni au răspuns la predica lui Petru în ziua aceea şi au decis să-L urmeze pe Hristos.
Primii convertiţi la creştinism erau iudei sau prozeliţi, iar Biserica a fost centralizată în Ierusalim. Din cauza aceasta creştinii erau consideraţi la început o sectă evreiască, asemănătoare cu fariseii, saducheii şi esenienii. Totuşi, ceea ce predicau apostolii era radical diferit de învăţătura altor grupări iudaice. Iisus era Mesia al lui Israel (Împăratul uns) care a venit să împlinească Legea (Matei 5:17) şi să facă un nou legământ bazat pe moartea Sa (Marcu 14:24). Acest mesaj împreună cu acuzaţia că evreii şi-au omorât propriul Mesia, îi infuria pe unii lideri evrei, iar alţii, ca şi Saul din Tars, au luat chiar atitudine pentru a distruge “Calea” (Faptele Apostolilor 9:1-2).
Este destul de potrivit să spunem că creştinismul îşi are rădăcinile în iudaism. Vechiul Testament a pus temelia pentru Noul Testament, şi este imposibil să înţelegem pe deplin creştinismul fără o cunoaştere elementară a Vechiului Testament (vezi cărţile Matei şi Evrei). Vechiul Testament explică necesitatea venirii lui Mesia, cuprinde istoria poporului lui Mesia şi prezice venirea Acestuia. Noul Testament vorbeşte exclusiv despre venirea lui Mesia şi lucrarea Lui de mântuire de păcat. În viaţa Sa Iisus a împlinit peste 300 de profeţii specifice, demonstrând că El este Acela pe care L-a anticipat Vechiul Testament.
Creşterea Bisericii primare
Nu mult după Rusalii, uşile Bisericii au fost deschise pentru neevrei. Filip evanghelistul a predicat samaritenilor (Faptele Apostolilor 8:5) şi mulţi au crezut în Hristos. Apostolul Petru a predicat familiei lui Corneliu, care era dintre Neamuri (Faptele Apostolilor 10) şi care la fel a primit Duhul Sfânt. Apostolul Pavel (fost persecutor al Bisericii) a răspândit evanghelia în întreaga lume greco-romană, ajungând şi până la Roma (Faptele Apostolilor 28:16) şi posibil până în Spania.
În anul 70 d.Cr. Ierusalimul a fost distrus, dar cele mai multe cărţi ale Noului Testament au fost deja terminate şi circulau prin biserici. În următorii 240 de ani creştinii erau prigoniţi de Roma, uneori sporadic, iar alteori prin edict guvernamental.
În secolele II şi III, conducerea Bisericii a devenit tot mai ierarhică pe măsură ce creştea numărul membrilor. În această perioadă au apărut şi apoi au fost combătute mai multe erezii, şi a fost definitivat canonul Noului Testament. Prigoanele au continuat să se intensifice.
Apariţia Bisericii Romane
În anul 312 d.Cr. imperatorul roman Constantin a pretins că a avut experienţa convertirii. Şaptezeci de ani mai târziu, în timpul domniei imperatorului Teodosie, creştinismul a devenit religia oficială a imperiului Roman. Episcopilor li s-au oferit locuri de cinste în guvern, iar prin anii 400 d.Cr. cuvintele “roman” şi “creştin” erau practic sinonime.
După Constantin creştinii n-au mai fost persecutaţi. Între timp, păgânii erau cei prigoniţi dacă nu se “converteau” la creştinism. Astfel de convertiri forţate au dus până acolo că mulţi oameni au intrat în Biserică fără o schimbare reală a inimii. Păgânii şi-au adus cu ei idolii şi practicile cu care erau obişnuiţi şi Biserica s-a schimbat. Icoanele, arhitectura complicată, pelerinajele şi venerarea sfinţilor au fost adăugate la simplitatea închinării din Biserica primară. Tot în aceeaşi perioadă, unii creştini au părăsit Biserica Romana şi au ales să trăiască în izolare ca şi călugări; a fost introdus botezul copiilor mici ca mijloc de spălare de păcatul originar.
În următoarele secole au fost organizate mai multe concilii ale Bisericii în încercarea de a defini doctrina oficială a Bisercii, de a sancţiona abuzurile clericilor şi a face pace între părţile aflate în conflict. Pe măsura ce imperiul Roman slăbea, Biserica devenea tot mai puternică şi apăreau multe neînţelegeri între bisericile din Vest şi cele din Est. Biserica din Vest (latină), bazată în Roma pretindea că are autoritate apostolică peste toate celelalte biserici. Episcopul de la Roma a început chiar să se numească “Papa” (Tată). Lucrul acesta nu a fost văzut bine de Biserica de Est (greacă), bazată în Constantinopol. Deosebirile teologice, politice, procedurale şi lingvistice, toate au contribuit la Marea Schismă din 1054, când Biserica Romano-Catolică (Universală) şi Biserica Ortodoxă de Est s-au excomunicat reciproc şi s-au rupt definitiv.
Evul Mediu
În perioada Evului Mediu, în Europa, Biserica Romano-Catolică a continuat să deţină puterea, papii susţinând că au autoritate asupra tuturor domeniilor vieţii şi trăind ca împaraţii. Corupţia şi lacomia în conducerea Bisericii era un lucru obişnuit. Din 1095 şi până la 1204 papii au întreprins o serie de cruciade sângeroase şi scumpe în efortul lor de a respinge avansările musulmanilor şi a elibera Ierusalimul.
Reforma
De-a lungul anilor, mai mulţi oameni au încercat să atragă atenţia asupra abuzurilor teologice, politice şi cele împotriva drepturilor omului ale Bisericii Romane. Toţi au fost într-un fel sau altul reduşi la tăcere. Însă, în anul 1517, un călugăr german pe nume Martin Luther a luat poziţie împotriva Bisericii şi toţi au auzit. Odată cu Luther a apărut Reforma Protestantă, iar Evul Mediu a luat sfîrşit.
Reformatorii, printre care Luther, Calvin şi Zwingli, se deosebeau în multe puncte teologice periferice, dar au fost de acord în acentul lor pe autoritatea supremă a Bibliei asupra tradiţiei Bisericii şi pe faptul că pacatoşii sunt mântuiţi prin har şi doar prin credinţă, nu prin fapte (Efeseni 2:8-9).
Deşi Catolicismul şi-a revenit în Europa şi au urmat o serie de războaie între Protestanţi şi Catolici, Reforma a demontat cu succes puterea Bisericii Romano-Catolice şi a deschis usa epocii moderne.
Perioada Misiunilor
Din 1790 la 1900 Biserica a manifestat un interes fără precedent pentru lucrarea misionară. Colonizarea a deschis ochii pentru nevoia misiunilor, iar industrializarea le-a oferit oamenilor capacitatea financiară de a-i susţine pe misionari. Misionarii au mers în toată lumea predicând evanghelia şi oriunde au mers ei au fost plantate biserici.
Biserica modernă
În zilele noastre, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă au facut paşi spre repararea relaţiilor rupte, la fel ca şi Catolicii şi Luteranii. Biserica evanghelică este independentă şi puternic înrădăcinată în teologia Reformei. Biserica a fost martoră apariţiei Penticostalismului, mişcărilor carismatice, ecumenismului şi a diferitelor culte.
Ce învăţăm din istoria noastră
Dacă nu învăţăm nimic din istoria Bisericii, ar trebui cel puţin să recunoaştem importanţa faptului de a lăsa “Cuvantul lui Hristos să locuiască din belsug...” în noi (Coloseni 3:16). Fiecare din noi este responsabil să ştie ce spune Scriptura şi să trăiscă ca atare. Atunci când Biserica uită învăţătura Bibliei şi ignoră cuvintele lui Iisus, va domni haosul.
Există multe biserici astăzi, însă este o singura evanghelie. Ea este “credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Să fim deci atenţi să păstrăm această credinţă şi să o transmitem fără modificări, iar Domnul va continua să-Şi împlinească promisiunea de a-Şi zidi Biserica.
English
Ce este istoria creştinismului?
