Întrebare
Ne învață Biblia să iertăm și să uităm?
Răspuns
Sintagma „iartă și uită” nu se găsește în Biblie. Însă există numeroase versete care ne spun să „ne iertăm unii pe alții” (de exemplu Matei 6.14 și Efeseni 4.32). Un creștin care nu dorește să-i ierte pe alții va descoperi că părtășia lui cu Dumnezeu e împiedicată (Matei 6.15) și poate culege amărăciune și să-și piardă răsplata (Evrei 12.14-15, 2 Ioan 1.8).
Iertarea e o decizie a voinței. Pentru că Dumnezeu ne poruncește să iertăm, trebuie să facem o alegere conștientă de a-L asculta pe Dumnezeu și a ierta. Cel care produce ofensa poate să nu dorească iertarea și e posibil să nu se schimbe vreodată, dar lucrul acesta nu neagă dorința lui Dumnezeu ca noi să posedăm un spirit iertător (Matei 5.44). În mod ideal cel care a produs ofensa va căuta împăcare, dar dacă lucrul acesta nu se întâmplă, cel împotriva căruia s-a greșit tot poate lua decizia de a ierta.
Bineînțeles, e imposibil să uităm cu adevărat păcatele care au fost comise împotriva noastră. Nu putem șterge în mod selectiv evenimente din memoria noastră. Biblia afirmă că Dumnezeu nu-Și „amintește” fărădelegile noastre (Evrei 8.12). Însă Dumnezeu e atotștiutor. Dumnezeu Își amintește că „am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3.23). Dar fiind iertați, suntem justificați pozițional (sau judicial). Cerul este al nostru, ca și când păcatele noastre nu ar fi avut loc niciodată. Dacă Îi aparținem prin credința în Cristos, Dumnezeu nu ne condamnă pentru păcatele noastre (Romani 8.1). În aceste sens Dumnezeu „iartă și uită”.
Dacă prin „iartă și uită” cineva înțelege „aleg să-l iert pe cel care mi-a greșit de dragul lui Cristos și îmi continui viața”, atunci acesta e cursul acțiunilor înțelept și în evlavie. Pe cât de mult posibil, trebuie să uităm ceea ce este în urmă și să alergăm spre ceea ce este înainte (Filipeni 3.13). Trebuie să ne iertăm unii pe alții „cum ne-a iertat Cristos” (Efeseni 4.32). Nu trebuie să permitem unei rădăcini de amărăciune să dea lăstari în inima noastră (Evrei 12.15).
Dacă însă prin „iartă și uită” cineva înțelege „voi acționa ca și când păcatul nu a avut loc și voi trăi ca și când nu-mi amintesc de acest lucru”, putem da de probleme. De exemplu victima unui viol poate alege să-l ierte pe cel care l-a comis, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să se poarte ca și când acel păcat nu a avut loc niciodată. Să petreci timp de unul singur cu un violator, mai ales dacă nu s-a pocăit, nu e ceea ce ne învață Scriptura. Iertarea implică să nu mai ții în socoteală păcatul unei persoane, dar iertarea e diferită de încredere. E înțelept să iei măsuri de precauție și uneori dinamica unei relații va trebui să se schimbe. „Omul chibzuit vede nenorocirea și se ascunde, dar cei proști merg înainte și sunt pedepsiți.” (Proverbe 22.3) Isus le-a spus ucenicilor Lui să fie „fără răutate ca porumbeii” (Matei 10.16). În contextul continuării însoțirii cu păcătoșii care nu se pocăiesc, trebuie să fim „fără răutate” (gata de a ierta), dar în același timp „înțelepți” (prudenți).
Idealul e ca cel care a produs ofensa să se pocăiască cu adevărat de păcat, iar cel împotriva căruia s-a păcătuit să ierte și să uite. Biblia ne spune că pocăința adevărată va avea ca urmare schimbarea acțiunilor (Luca 3.8-14, Fapte 3.19) și că dragostea nu ține în socoteală greșelile (1 Corinteni 13.5) și acoperă o multitudine de păcate (1 Petru 4.8). Totuși, schimbarea inimilor e treaba lui Dumnezeu și până când un păcătos nu are parte de o schimbare reală, supranaturală a inimii, singurul lucru înțelept e să limităm nivelul de încredere pe care îl acordăm acelei persoane. A fi prudenți nu înseamnă că nu am iertat, ci pur și simplu înseamnă că nu suntem Dumnezeu și nu putem vedea inima acelei persoane.
English
Ne învață Biblia să iertăm și să uităm?
