Întrebare
Ce ar trebui să învățăm din viața apostolului Ioan?
Răspuns
Apostolul Ioan este autorul a cinci cărți din Noul Testament: Evanghelia după Ioan, cele trei epistole scurte care îi poartă și ele numele (1, 2 și 3 Ioan) și cartea Apocalipsa. Ioan a făcut parte din cercul de „apropiați” ai lui Isus și, alături de Petru și Iacov, i s-a dat privilegiul de a fi martor la conversația lui Isus cu Moise și Ilie pe Muntele Schimbării la față (Matei 17.1-9). Importanța lui în grupul celor doisprezece a crescut pe măsură ce s-a maturizat, și după răstignire, a devenit un „stâlp” în Biserica din Ierusalim (Galateni 2.9), a slujit împreună cu Petru (Faptele Apostolilor 3.1, 4.13, 8.14) și, în cele din urmă, a fost exilat de romani pe insula Patmos, unde a primit de la Dumnezeu vedeniile mărețe care alcătuiesc cartea Apocalipsa.
Nu trebuie confundat cu Ioan Botezătorul, ci apostolul Ioan este fratele lui Iacov, un altul dintre cei doisprezece ucenici ai lui Isus. Împreună, erau numiți de Isus „Boanerghes”, care înseamnă „Fiii tunetului”, și de aici aflăm un element-cheie al personalității lui Ioan. Ambii frați erau caracterizați de zel, pasiune și ambiție. În zilele de la început petrecute cu Isus, uneori Ioan a acționat pripit, nechibzuit, năvalnic și agresiv. În Marcu 9, îl vedem interzicându-i unui om să scoată demoni în Numele lui Isus fiindcă nu făcea parte dintre cei doisprezece (Marcu 9.38-41). Isus l-a mustrat cu blândețe, spunând că nimeni nu putea scoate demoni în Numele lui Isus și apoi să se întoarcă și să vorbească rău de El. În Luca 9.51-55, îi vedem pe frați că vor să coboare foc din cer să-i distrugă pe samaritenii care au refuzat să-L primească pe Isus. Din nou, Isus a trebuit să-i mustre pentru intoleranța și lipsa lor de dragoste reală pentru cei pierduți. Zelul lui Ioan pentru Isus a fost influențat și de ambiția sa naturală, după cum se vede în cererea lui (adresată prin mama sa) ca el și fratele lui să stea la dreapta și la stânga lui Isus în Împărăție, un incident care a cauzat o rupere temporară între frați și ceilalți ucenici (Matei 20.20-24, Marcu 10.35-41).
În ciuda acestor exprimări tinerești sau pasiuni greșit direcționate, Ioan s-a maturizat bine. A început să înțeleagă nevoia de umilință pentru cei care vor să fie mari. Evanghelia după Ioan e singura care consemnează faptul că Isus a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13.1-16). Gestul simplu de slujire făcut de Isus trebuie că a avut un impact puternic asupra lui Ioan. În momentul răstignirii, Isus a avut suficientă încredere în tânărul om încât să o încredințeze pe mama Sa în grija lui, o sarcină pe care Ioan a luat-o foarte în serios. Din acea zi, Ioan a avut grijă de ea ca și când ar fi fost mama sa (Ioan 19.25-27). Cererea imprudentă de a primi o onoare specială în Împărăție a făcut loc unei compasiuni și umilințe care i-au caracterizat lucrarea în a doua parte a vieții. Deși a rămas curajos și îndrăzneț, ambiția lui a fost echilibrată de umilința pe care a învățat-o la picioarele lui Isus.
Dispoziția lui Ioan de a-i sluji pe alții și de a suferi pentru cauza Evangheliei trebuie că l-a întărit pe Ioan să sufere ultima lui întemnițare în Patmos, unde, potrivit unor surse istorice demne de încredere, a trăit într-o peșteră, izolat de cei pe care i-a iubit, și a fost tratat cu cruzime și dispreț. La începutul cărții Apocalipsa, pe care a primit-o de la Duhul Sfânt în această vreme, Ioan se numește pe sine „fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Cristos” (Apocalipsa 1.9). A învățat să privească dincolo de suferințele lui pământești la gloria cerească ce îi așteaptă pe toți cei care suferă cu răbdare.
Ioan a fost devotat cu pasiune proclamării adevărului. Nimeni din Scriptură, cu excepția Domnului Isus, nu a avut mai multe de spus despre conceptul adevărului. Bucuria lui a fost să proclame adevărul înaintea altora și apoi să îi vadă că umblă în adevăr (3 Ioan 1.4). Cea mai puternică condamnare din partea lui a fost pentru aceia care perverteau adevărul și îi duceau pe alții în rătăcire, mai ales dacă se pretindeau credincioși (1 Ioan 2.4). Pasiunea lui pentru adevăr a alimentat preocuparea lui pentru oile care puteau fi înșelate de învățători falși, și avertizările cu privire la ei acoperă mare parte din 1 Ioan. Nu s-a temut să-i identifice ca „prorocii mincinoși” și „anticriști” pe cei care au încercat să pervertească adevărul, chiar spunând despre ei că aveau natură demonică (1 Ioan 2.18, 26, 3.7, 4.1-7).
În același timp, Ioan este numit și „apostolul iubirii”. În evanghelia lui, se autonumește „ucenicul pe care-l iubea Isus” (Ioan 13.23, 20.2, 21.7, 21.20). E înfățișat ca fiind cel care stătea rezemat de pieptul Domnului Isus, posibil și ca un indiciu că Ioan era cel mai tânăr dintre cei doisprezece. În prima lui epistolă, Ioan scrie despre Dumnezeu că este dragoste și că dragostea noastră unul pentru celălalt este o exprimare a dragostei lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan 3, 4.7-21). A doua lui epistolă scrisă pe scurt e plină de exprimări ale dragostei sale profunde pentru cei aflați în grija sa. El o adresează unui grup de credincioși „pe care îi [iubește] în adevăr” și îi îndeamnă să „[se iubească] unii pe alții”, umblând în ascultare de poruncile lui Isus (2 Ioan 1.1, 5-6). Ioan se adresează cititorilor lui de câteva ori cu „preaiubiților”, atât în 1 Ioan, cât și în 3 Ioan.
Viața lui Ioan ne slujește prin faptul că ne amintește câteva lecții pe care le putem aplica în viața noastră. În primul rând, zelul pentru adevăr trebuie întotdeauna echilibrat cu dragoste pentru oameni. Fără aceasta, zelul se poate transforma în asprime și spirit de judecată. În sens invers, dragostea abundentă căreia îi lipsește capacitatea de a discerne adevărul de eroare poate deveni sentimentalism exuberant. Așa cum a învățat Ioan în procesul de maturizare, dacă spunem adevărul în dragoste, atât noi, cât și cei cu care interacționăm vom „[crește] în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos” (Efeseni 4.15).
În al doilea rând, încrederea și îndrăzneala, netemperate de compasiune și har, se pot transforma repede în mândrie și îngâmfare. Încrederea e o virtute extraordinară, dar fără umilință, poate deveni încredere de sine, care poate duce la semețire și la o atitudine de exclusivitate. Când de întâmplă acest lucru, mărturia noastră despre harul lui Dumnezeu e pătată, și alții văd în noi exact felul de persoană care nu vor să fie. La fel ca Ioan, dacă e să fim martori eficienți pentru Cristos, purtarea noastră trebuie să fie una care reflectă o pasiune pentru adevăr, compasiune pentru oameni și o dorință statornică de a-L sluji și de a-L reprezenta pe Domnul, reflectând smerenia și harul Lui.
English
Ce ar trebui să învățăm din viața apostolului Ioan?
