Întrebare
Există vreun argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu?
Răspuns
De-a lungul istoriei s-a dezbătut ideea dacă există vreun argument convingător în favoarea existenţei lui Dumnezeu, în ambele tabere aflându-se oameni extrem de inteligenţi. În perioada mai recentă, argumentele aduse împotriva posibilităţii ca Dumnezeu să existe au adoptat un spirit militant, care acuză pe oricine care îndrăzneşte să creadă în Dumnezeu că este plin de iluzii şi iraţional. Karl Marx a afirmat că oricine crede în Dumnezeu trebuie să aibă o afecţiune mintală, care a cauzat o gândire defectuoasă. Psihiatrul Sigmund Freud a scris că o persoană care crede într-un Dumnezeu Creator trăieşte o iluzie şi păstrează acele credinţe numai datorită unui factor care „satisface dorinţele”, lucru socotit de Freud ca fiind nejustificabil. Filosoful Frederick Nietzsche a afirmat fără menajamente că credinţa este echivalentă cu a nu vrea să cunoşti ceea ce este adevărat. Vocea acestor trei personalităţi din istorie (alături de altele) e pur şi simplu repetată papagaliceşte de o nouă generaţie de atei care pretind că credinţa în Dumnezeu e nejustificată intelectual.
Oare chiar aşa să fie? Este credinţa în Dumnezeu un lucru inacceptabil de susţinut din punct de vedere intelectual? Există vreun argument logic şi rezonabil în favoarea existenţei lui Dumnezeu? Fără să foloseşti referinţele din Biblie, poate fi construit un caz care să respingă poziţia atât a vechilor, cât şi a noilor atei şi să justifice îndeajuns credinţa într-un Creator? Răspunsul este da, poate fi construit. Ba mai mult, demonstrarea validităţii unui argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu arată că poziţia atee este şubredă din punct de vedere intelectual.
Ca să formulăm un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu, trebuie să începem prin a pune întrebările potrivite. Şi începem cu cea mai de bază întrebare metafizică: „De ce avem ceva în loc să nu avem nimic?” Aceasta este întrebarea de bază a existenţei – de ce suntem aici, de ce pământul e aici, de ce există Universul în loc să nu existe nimic? Comentând referitor la acest subiect, spunea un teolog: „Într-un sens, omul nu pune o întrebare despre Dumnezeu, ci întreaga lui existenţă ridică o întrebare privitor la Dumnezeu.”
Luând în considerare această întrebare, există patru răspunsuri posibile care explică de ce avem ceva în loc să nu avem nimic:
1. Realitatea este o iluzie.
2. Realitatea este/a fost creată prin sine.
3. Realitatea există prin sine (veşnică).
4. Realitatea a fost creată de ceva care există prin sine.
Prin urmare, care este cea mai plauzibilă soluţie? Să începem cu situaţia în care realitatea este pur şi simplu o iluzie, aşa cum cred unele dintre religiile din Răsărit. Această opţiune a fost eliminată cu secole în urmă de către filosoful Rene Descartes, care este renumit pentru afirmaţia: „Gândesc, deci exist.” Descartes, un matematician, a argumentat că dacă gândeşte, atunci trebuie să „existe”. Cu alte cuvinte, „Gândesc, prin urmare nu sunt o iluzie.” Iluziile fac necesară existenţa cuiva care să le experimenteze şi, mai mult, nu-ţi poţi pune la îndoială existenţa fără să ţi-o recunoşti. Este un argument care se anulează pe el însuşi. Prin urmare, se elimină posibilitatea ca realitatea să fie o iluzie.
Urmează opţiunea că realitatea e creată prin sine. Atunci când studiem filosofia, aflăm despre afirmaţiile „false din punct de vedere analitic”, însemnând că sunt false din definiţie. Posibilitatea ca realitatea să fie creată prin sine este o astfel de afirmaţie pentru simplul motiv că ceva nu poate fi anterior lui însuşi. Dacă te-ai creat pe tine însuţi, atunci trebuie să fi existat înainte să te creezi pe tine însuţi, dar asta pur şi simplu nu se putea întâmpla. În Evoluţie, acest lucru este uneori numit „generare spontană” – ceva vine din nimic – o poziţie pe care puţini o mai susţin, pentru că nu poţi obţine ceva din nimic. Până şi ateul David Hume a spus: „Niciodată nu am susţinut o propoziţie atât absurdă cum e aceea că orice poate apărea fără o cauză.” Devreme ce un lucru nu poate apărea din nimic, alternativa că realitatea e creată prin sine e eliminată.
Ne-au mai rămas numai două opţiuni – o realitate eternă sau o realitate creată de ceva care este etern: un Univers etern sau un Creator etern. Teologul Jonathan Edwards, din secolul XVIII, a rezumat aceste joncţiuni:
• Ceva există.
• Nimic nu poate crea ceva.
• Prin urmare, există cu necesitate un etern „ceva”.
Observă că trebuie să ne întoarcem la un „ceva” etern. Ateul care îl ridiculizează pe cel care crede în Dumnezeu pentru că crede într-un Creator etern trebuie să se întoarcă şi să îmbrăţişeze un Univers etern; este singura alternativă pe care o are. Dar acum întrebarea este încotro conduc dovezile? Indică ele că materia a precedat mintea sau că mintea a precedat materia?
Până în momentul de faţă, toate dovezile-cheie ştiinţifice şi filosofice indică înspre un Univers etern şi înspre un Creator etern. Din punct de vedere ştiinţific, oamenii de ştiinţă oneşti admit că Universul are un început, şi orice are un început nu este etern. Cu alte cuvinte, tot ceea ce are un început are o cauză, şi dacă Universul are un început, atunci are o cauză. Faptul că Universul are un început este întărit de dovezi cum sunt cea de-a doua lege a termodinamicii, ecoul radiaţiei de la explozia big bang, descoperit la începutul anilor 1900, faptul că Universul este în expansiune şi urmele duc către un unic început, şi teoria relativităţii a lui Einstein. Toate dovedesc că Universul nu este veşnic.
Mai mult, Legile care încadrează cauzarea contrazic ideea că Universul este cauza supremă a tot ceea ce cunoaştem pentru simplul motiv că un efect trebuie să oglindească cauza. Şi acest lucru fiind adevărat, niciun ateu nu poate explica cum un Univers impersonal, lipsit de scop, de înţeles şi amoral poate crea în mod accidental fiinţe (pe noi) pline de personalitate şi obsedate de scop, de înţeles şi morale. Din punctul de vedere al cauzării, un astfel de lucru respinge în întregime ideea că un Univers natural a dat naştere la tot ceea ce există. Aşadar, în cele din urmă, conceptul unui Univers natural este şi el eliminat.
Filosoful J.S. Mill (necreştin) a enunţat concluzia la care am ajuns: „E de la sine înţeles că numai o Minte poate crea minte.” Singura deducţie raţională şi rezonabilă este că un Creator veşnic este Cel responsabil de realitatea pe care o cunoaştem. Sau, ca să exprimăm aceste lucruri printr-o serie de afirmaţii logice:
Ceva există.
Nu obţii ceva din nimic.
Prin urmare, există un „ceva” necesar şi etern.
Singurele două opţiuni sunt un Univers veşnic şi un Creator veşnic.
Ştiinţa şi filosofia au dezaprobat conceptul unui Univers veşnic.
Prin urmare, există un Creator veşnic.
Lee Strobel, un fost ateu, care a ajuns la acest rezultat cu mulţi ani în urmă, a observat: „În esenţă, mi-am dat seama că pentru a rămâne ateu, trebuia să cred că nimic produce totul; nonviaţa produce viaţă; dezordinea produce acord fin; haosul produce informaţie; inconştienţa produce conştienţă şi nonraţiunea produce raţiune. Acele acte de credinţă pur şi simplu însemnau prea mult pentru mine, mai ales în lumina cazului afirmativ pentru existenţa lui Dumnezeu... Cu alte cuvinte, potrivit cu evaluarea mea, punctul de vedere creştin deţine dovezi mult mai bune decât punctul de vedere ateu.”
Dar următoarea întrebare pe care trebuie să o abordăm este aceasta: dacă există un Creator veşnic (şi am arătat că există), ce fel de Creator este El? Putem deduce lucruri cu privire la El din ceea ce a creat? Cu alte cuvinte, putem înţelege cauza după efectele sale? Răspunsul este da, putem, plecând de la următoarele presupuneri:
Trebuie să aibă o natură supranaturală (devreme ce a creat timpul şi spaţiul).
Trebuie să fie puternic (în mod extraordinar).
Trebuie să fie veşnic (existând prin sine).
Trebuie să fie omniprezent (A creat spaţiul şi nu este limitat de el).
Trebuie să fie nemuritor şi neschimbat (a creat timpul).
Trebuie să fie imaterial, pentru că transcende spaţiul şi fizicul.
Trebuie să fie personal (impersonalul nu poate crea personalitatea).
Trebuie să fie infinit şi unic, devreme ce nu pot exista două infinituri.
Trebuie să fie caracterizat de diversitate, şi totodată de unitate, devreme ce unitatea şi diversitatea există în natură.
Trebuie să fie inteligent (la nivel maxim). Numai o fiinţă cognitivă poate produce o fiinţă cognitivă.
Trebuie să fie condus de un scop precis, devreme ce a creat totul în mod deliberat.
Trebuie să fie moral (nicio lege morală nu poate exista în lipsa unui dătător).
Trebuie să fie preocupat (sau nicio lege morală nu ar fi fost dată).
Aceste lucruri fiind adevărate, întrebăm acum dacă există vreo religie în lume care să descrie un astfel de Creator. Răspunsul este da: Dumnezeul Bibliei Se potriveşte perfect acestui profil. El este supranatural (Genesa 1.1), puternic (Ieremia 32.17), veşnic (Psalmul 90.2), omniprezent (Psalmul 139.7), nemuritor/neschimbător (Maleahi 3.6), imaterial (Ioan 5.24), personal (Genesa 3.9), necesar (Coloseni 1.17), infinit/unic (Ieremia 23.24, Deuteronomul 6.4), caracterizat de diversitate şi totodată de unitate (Matei 28.19), inteligent (Psalmul 147:4-5), condus de scop (Ieremia 29.11), moral (Daniel 9.14) şi preocupat (1 Petru 5.6-7).
Şi un ultim subiect care e de abordat în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu este cel legat de cât de justificabilă este în realitate poziţia ateistă. Devreme ce ateul susţine că poziţia credinciosului este şubredă, este foarte raţional să îndrepţi întrebarea înapoi direct înspre el. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că pretenţia pe care o au ateii că „nu există Dumnezeu”, exact ceea ce înseamnă cuvântul „ateu”, este o poziţie de neconceput din punct de vedere filosofic. Aşa cum spune savantul juridic şi filosoful Mortimer Adler: „O propoziţie existenţială afirmativă poate fi dovedită, dar o propoziţie existenţială negativă – una care neagă existenţa a ceva – nu poate fi dovedită.” De exemplu, cineva poate afirma că există un vultur roşu şi altcineva poate susţine că nu există vulturi roşii. Cel dintâi nu are nevoie decât să găsească un singur vultur roşu ca să îşi poată dovedi afirmaţia. Dar cel din urmă trebuie să scotocească întregul Univers şi să fie la modul literal deodată în fiecare loc, ca să se asigure că nu a scăpat undeva, cândva vreun vultur roşu, lucru imposibil de făcut. De aceea, ateii cinstiţi din punct de vedere intelectual vor admite că nu pot dovedi că Dumnezeu nu există.
În cele ce urmează, este important să înţelegem problema care însoţeşte seriozitatea pretenţiilor la adevăr care sunt emise şi cantitatea de dovezi necesară ca să garanteze anumite concluzii. De exemplu, dacă cineva pune două recipiente cu limonadă în faţa ta şi îţi spune că una dintre ele poate fi mai acră decât cealaltă, devreme ce consecinţele nimeririi băuturii mai acre nu sunt serioase, nu ai solicita multe dovezi ca să poţi face alegerea. Totuşi, dacă gazda într-un pahar a adăugat îndulcitor, dar în cealaltă a strecurat otravă de şoareci, atunci ai dori să ai nişte dovezi înainte să alegi.
Aici se situează şi o persoană care trebuie să decidă între ateism şi credinţa în Dumnezeu. Devreme ce să crezi ateismul ar putea avea ca rezultat consecinţe ireparabile şi veşnice, ar părea că ateul trebuie să fie obligat să prezinte dovezi substanţiale şi convingătoare ca să-şi susţină poziţia, dar nu poate. Ateismul pur şi simplu nu poate trece testul dovezilor din cauza seriozităţii costului pe care îl cere. Mai degrabă, ateul şi cei pe care îi convinge de poziţia lui alunecă în veşnicie cu degetele încrucişate, sperând că nu vor descoperi adevărul neplăcut că veşnicia există într-adevăr. Aşa cum spunea Mortimer Adler, „Mai multe consecinţe pentru viaţă şi acţiune decurg din afirmarea sau negarea existenţei lui Dumnezeu decât din oricare altă chestiune de bază.”
Prin urmare, are credinţa în Dumnezeu acoperire intelectuală? Există vreun argument raţional, logic şi rezonabil în favoarea existenţei lui Dumnezeu? În mod absolut. În vreme ce atei precum Freud pretind că aceia care cred în Dumnezeu au o tânjire după îndeplinirea dorinţelor, poate că tocmai Freud şi cei care îl urmează sunt cei care în realitate suferă după împlinirea dorinţelor: speranţa şi dorinţa să nu existe niciun Dumnezeu, nicio dare de socoteală şi, prin urmare, nicio judecată. Dar pe Freud îl contrazice Dumnezeul Bibliei, care Îşi afirmă propria existenţă şi faptul că într-adevăr se apropie o judecată pentru cei care ştiu în adâncul lor adevărul că El există, dar înăbuşă acel adevăr (Romani 1.20). Dar acelora care răspund la dovada că există într-adevăr un Creator El le oferă calea mântuirii, care a fost îndeplinită prin Fiul Său, Isus Cristos: „Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1.12-13).
English
Există vreun argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu?
