Întrebare
Cum decidem care cărți aparțin Bibliei, de vreme ce Biblia nu spune care cărți îi aparțin?
Răspuns
Dacă Scriptura trebuie să fie singura noastră autoritate, pe baza cărei autorități știm care cărți fac parte din Biblie – de vreme ce Biblia nu afirmă care cărți ar trebui să fie în Biblie? Aceasta este o întrebare foarte importantă, pentru că tăria unui lanț e dată de cea mai slabă verigă a lui. În lanțul comunicării de către Dumnezeu spre omenire, există vreo verigă slabă? Dacă da, întregul lanț cedează și la urma urmei comunicarea nu poate fi privită cu încredere.
Gândește-te la diferitele „verigi" care compun comunicarea lui Dumnezeu către noi: mai întâi a fost dorința lui Dumnezeu de a comunica. Aceasta a fost înrădăcinată în dragostea Sa, pentru că cel mai plin de dragoste lucru pe care un Dumnezeu bun îl poate face este să Se reveleze Creației Sale. Apoi a venit transmiterea efectivă a Cuvântului lui Dumnezeu prin scriitori umani. Acest lucru a implicat un proces pe care Biblia îl numește „inspirație", în care Dumnezeu a insuflat cuvintele pe care agenții umani le-au consemnat (2 Timotei 3.16). După aceasta a venit răspândirea, pe măsură ce Cuvântul a fost transmis auditoriului său prin predicare sau alte mijloace. Apoi a venit recunoașterea, prin faptul că poporul lui Dumnezeu a diferențiat Scriptura de celelalte scrieri religioase. Și apoi păstrarea, prin care Cuvântul lui Dumnezeu a dăinuit până astăzi, în ciuda multelor încercări de a-l distruge. Și, în cele din urmă, iluminarea, prin felul în care Duhul Sfânt face receptivă înțelegerea creștinului, ca să primească Cuvântul lui Dumnezeu.
Și acesta este „lanțul" – demonstrarea dragostei lui Dumnezeu în inspirarea, răspândirea, recunoașterea, păstrarea și iluminarea Cuvântului Său. Credem că Dumnezeu a fost implicat în fiecare pas din proces, pentru că de ce ar face Dumnezeu atât de mult pentru a inspira Cuvântul Lui, ca apoi să nu-l păstreze? De ce ne-ar vorbi El și apoi ar eșua în a ne călăuzi în recunoașterea vorbirii Sale?
Această recunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu e numită de obicei „canonizare". Avem grijă să spunem că Dumnezeu a determinat canonul, iar Biserica a descoperit canonul. Canonul Scripturii nu a fost creat de Biserică, ci Biserica l-a descoperit și l-a recunoscut. Cu alte cuvinte, Cuvântul lui Dumnezeu a fost inspirat și a avut autoritate de la inițierea sa – el „dăinuiește în veci în ceruri" (Psalmul 119.89) – și Biserica pur și simplu a recunoscut acel fapt și l-a acceptat.
Criteriile pe care le-a folosit Biserica pentru a recunoaște și a strânge la un loc Cuvântul lui Dumnezeu sunt următoarele:
1) A fost cartea scrisă de un profet al lui Dumnezeu?
2) A fost scriitorul confirmat de minuni care să certifice mesajul său?
3) Spune cartea adevărul despre Dumnezeu, fără falsuri sau contradicții?
4) Dovedește cartea o capacitate divină de a transforma vieți?
5) A fost cartea acceptată ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu de către oamenii la care a fost împărtășită mai întâi?
Dintre aceste criterii, cel de cea mai mare importanță a fost primul – a fost cartea scrisă de un profet? Deducția lui, a primit cartea aprobare apostolică?, a fost testul suprem al canonicității în Biserica Primară. Acest criteriu este un rezultat logic din a ști ce a fost un „apostol". Apostolii au avut darul din partea lui Dumnezeu de a fi fondatorii și conducătorii Bisericii, astfel că e rezonabil să acceptăm că prin ei a venit Cuvântul care guvernează Biserica.
Apostolilor li s-a promis Duhul adevărului care le va aminti ce a spus Isus (Ioan 14.26) și îi va călăuzi în „tot adevărul" (Ioan 16.13). După înălțarea lui Cristos, apostolii au primit daruri supranaturale care să facă posibilă lucrarea lor și să confirme mesajul lor (Fapte 2.4). Casa lui Dumnezeu este „zidită pe temelia apostolilor și a prorocilor" (Efeseni 2.20). Având în vedere însărcinarea specială a apostolilor, e ușor de înțeles că Biserica a făcut apostolicitatea testul primar al canonicității. Astfel, Evanghelia lui Matei a fost considerată canonică (a fost scrisă de un apostol) și Evanghelia lui Marcu, având în vedere asociația sa strânsă cu apostolul Petru, a fost de asemenea acceptată.
Când a fost scris Noul Testament, cărțile individuale și scrisorile au fost imediat acceptate ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu și distribuite pentru beneficiul altora. Biserica din Tesalonic a primit cuvântul lui Pavel ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 2.13) Epistolele lui Pavel circulau între biserici chiar în timpul apostolilor (Coloseni 4.16). Petru a recunoscut scrierile lui Pavel ca fiind inspirate de Dumnezeu și le-a pus pe picior de egalitate cu „celelalte Scripturi" (2 Petru 3.15-16). Pavel a citat din Evanghelia lui Luca și a numit-o „Scriptură" (1 Timotei 5.18). Acceptarea pe scară largă vine în contrast puternic cu puținele cărți dezbătute, care în cele din urmă au fost respinse ca fiind necanonice, care s-au bucurat de un favor limitat pentru o vreme.
Mai târziu, pe măsură ce ereziile s-au sporit și unii din Biserică începeau să vocifereze pentru acceptarea scrierilor religioase contrafăcute, Biserica a ținut în mod înțelept un conciliu, pentru a confirma în mod oficial acceptarea lor a celor 27 de cărți ale Noului Testament. Criteriile pe care ei le-au folosit le-a permis să distingă în mod obiectiv ceea ce Dumnezeu a dat de ceea ce era de origine omenească. Ei au concluzionat că vor rămâne la cărțile care erau acceptate în mod universal. Făcând astfel, ei au hotărât să continue în „învățătura apostolilor" (Fapte 2.42).
English
Cum decidem care cărți aparțin Bibliei, de vreme ce Biblia nu spune care cărți îi aparțin?
