Întrebare
Ce este Complexitatea Ireductibilă?
Răspuns
Complexitatea ireductibilă este un termen folosit pentru a descrie o caracteristică a anumitor sisteme complexe datorită căreia pentru a putea funcționa, au nevoie de toate părțile lor componente individuale. Cu alte cuvinte, e imposibil să reduci (sau să simplifici) complexitatea unui sistem ireductibil îndepărtând oricare dintre părțile lui componente, și totuși să își păstreze funcționalitatea.
Profesorul Michael Behe de la Lehigh University a formulat termenul în lucrarea lui inovatoare Darwin’s Black Box, în 1996. El a făcut popular acest concept, prezentând capcana obișnuită de șoareci ca un exemplu de complexitate ireductibilă. O capcană de șoareci tipică e alcătuită din cinci părți integrante: o prindere, un arc, un ciocan, o pârghie și o placă de bază. Potrivit lui Behe, dacă oricare dintre aceste părți e îndepărtată fără o înlocuire comparabilă (sau cel puțin o restructurare semnificativă a părților rămase), întregul sistem nu va mai funcționa. Profesorul John McDonald de la University of Delaware a contestat complexitatea ireductibilă a capcanei de șoareci. McDonald a creat o scurtă prezentare online pentru a-și ilustra argumentul (vezi A reducibly complex mousetrap, la http://udel.edu/~mcdonald/oldmousetrap.html). Behe a publicat o combatere a criticii lui McDonald, tot online (vezi A Mousetrap Defended: Response to Critics, la http://www.arn.org/docs/behe/mb_mousetrapdefended.htm). Astfel că disputa pe baza capcanei de șoareci continuă. Dar nu aceasta este ideea. Dacă capcana de șoareci este sau nu într-adevăr o complexitate ireductibilă nu este miezul chestiunii. Miezul chestiunii este conceptul complexității ireductibile în sine.
Conceptul de altfel inofensiv al complexității ireductibile stârnește o controversă aprinsă atunci când se aplică sistemelor biologice. Aceasta pentru că e văzut ca o provocare față de evoluția darwiniană, care rămâne paradigma dominantă în domeniul biologiei. Charles Darwin recunoaște: „Dacă s-ar putea demonstra că a existat vreun organ complex, care nu s-ar fi putut forma prin modificări numeroase, succesive, minore, teoria mea s-ar prăbuși cu totul.” (Origin of Species, 1859, p. 158) Behe argumentează: „Un sistem complex ireductibil nu poate fi produs în mod direct (adică prin îmbunătățirea continuă a funcției inițiale, care continuă să opereze prin același mecanism) prin modificări minore, succesive ale unui sistem precursor, pentru că orice precursor al unui sistem complex ireductibil căruia îi lipsește o parte e prin definiție nefuncțional.” (Darwin’s Black Box, 1996, p. 39)
Trebuie observat că prin „nefuncțional”, Behe nu vrea să spună că precursorul nu poate îndeplini nicio funcție – o capcană de șoareci din care lipsește arcul poate folosi ca o presă pentru hârtii. Însă nu poate deservi funcția specifică (să prindă șoareci) prin intermediul aceluiași mecanism (un ciocan acționat de un arc tensionat, care lovește șoarecele).
Rămâne astfel deschisă posibilitatea ca sistemele complexe ireductibile să poată evolua din precursori mai simpli, care deservesc alte funcții complet diferite. Aceasta ar constitui evoluția indirectă. Behe a recunoscut că „dacă un sistem e ireductibil de complex (și prin urmare nu a putut fi produs direct), totuși nimeni nu poate elimina cu totul posibilitatea unei rute indirecte, ocolitoare” (ibid. p.40).
În conformitate cu analogia capcanei de șoareci, deși o capcană de șoareci cu arc, alcătuită din cinci părți nu a putut evolua direct dintr-o versiune mai simplă și nefuncțională a ei (și rămânând la conceptul de evoluție prin selecție naturală al lui Darwin), ar putea evolua dintr-o presă de hârtie alcătuită din patru părți. Prin urmare, potrivit lui Behe, o capcană de șoareci mai complexă care evoluează dintr-o versiune mai simplă a ei ar însemna o evoluție directă. O capcană de șoareci complexă care evoluează dintr-o presă complexă de hârtie ar constitui o evoluție indirectă. Complexitatea ireductibilă e văzută ca o provocare pentru evoluția directă.
De asemenea, trebuie observat că evoluția prin mijloacele selecției naturale nu acționează numai pentru a complica sistemele precursoare. Le poate și simplifica. Așadar, evoluția darwiniană poate produce complexitate ireductibilă acționând invers. Gândește-te la jocul binecunoscut Jenga, un joc în care jucătorii îndepărtează piese de lemn dintr-un turn, până când acesta se dărâmă. Turnul începe cu 54 de piese de construit din lemn. Pe măsură ce jucătorii îndepărtează piesele, turnul pierde din complexitate (adică e compus din tot mai puține părți), până când devine ireductibil de complex (adică dacă se mai îndepărtează piese din el, turnul se va prăbuși). Aceasta ilustrează cum un sistem complex ireductibil poate evolua indirect dintr-un sistem mai complicat.
Behe argumentează că cu cât un sistem complex ireductibil e mai puțin complicat, cu atât e mai probabil că ar fi putut evolua pe o rută indirectă (adică fie a evoluat dintr-un precursor mai simplu care a deservit o funcție diferită, fie dintr-unul mai complicat, din care s-au pierdut părți componente). În schimb, cu cât un sistem complex ireductibil e mai complicat, cu atât mai puțin probabil e că ar fi putut evolua pe o rută indirectă. Potrivit lui Behe: „Cu toate acestea, pe măsură ce complexitatea unui sistem de interacțiune sporește, probabilitatea unei astfel de rute indirecte scade abrupt.” (ibid., p. 40)
Behe menționează sistemul flagelar al bacteriei E. coli ca exemplu de sistem complicat ireductibil, despre care crede că nu ar fi putut evolua direct (pentru că e ireductibil de complex) și cel mai probabil nu a evoluat indirect (pentru că e extrem de complicat). Sistemul flagelar E. coli e un motor exterior microscopic incredibil pe care E. coli îl folosește pentru a se deplasa în mediul ei. E alcătuit din 40 de părți integrante individuale, incluzând un stator, un rotor, un arbore de antrenare, o articulație în U și o elice de propulsie. Dacă oricare dintre aceste părți ar fi îndepărtată, întreg sistemul nu ar funcționa. Unele dintre componentele flagelului există în alte părți din lumea microscopică. Părțile acestea funcționează ca parte din sistemul de transport de Tipul III. Prin urmare, ar fi putut fi împrumutate de la un Tip III de transport (un proces cunoscut sub numele de cooptare). Totuși, majoritatea componentelor flagelare ale bacteriei E. coli sunt unice. Ele au nevoie de propria explicație evolutivă, care până acum e enigmatică.
A existat o opoziție extraordinară față de complexitatea ireductibilă din partea taberei darwiniste. Unele critici sunt valide, altele nu. De asemenea, trebuie să fim atenți să investigăm afirmațiile făcute de susținătorii complexității ireductibile. Unele exemple biologice pe care susținătorii le-au menționat mai devreme acum par să fie reductibile. Aceasta nu anulează conceptul în sine, nici nu neagă exemplele reale de sisteme biologice complexe ireductibile (cum este flagelul bacterian E. coli). Pur și simplu arată că oamenii de știință pot face greșeli, la fel ca toți ceilalți.
Ca să rezumăm, complexitatea ireductibilă e un aspect al Teoriei Designului Inteligent care argumentează că sistemele biologice sunt atât de complexe și atât de dependente de multiple părți componente complexe, încât nu ar fi putut evolua la întâmplare. Dacă toate părțile unui sistem nu ar fi evoluat deodată, sistemul nu ar fi de niciun folos și, prin urmare, în realitate ar fi în detrimentul organismului și, în consecință, potrivit „legilor” evoluției, ar fi în mod natural eliminat din organism. Deși complexitatea ireductibilă nu dovedește în mod explicit existența unui Proiectant inteligent și nu infirmă în mod concludent evoluția, cu siguranță ea indică spre ceva din afara proceselor aleatorii din originea și dezvoltarea vieții biologice.
English
Ce este Complexitatea Ireductibilă?
