Întrebare
Ce este credința Bahá’i?
Răspuns
Credința Bahá’i este una dintre religiile mai noi ale lumii, provenind inițial din islamul șiit din Persia (Iranul de azi). Totuși a ajuns să dobândească un statut unic de sine stătător. Credința Bahá’i s-a remarcat ca religie unică la nivel global datorită mărimii ei (5 milioane de membri), a extinderii la nivel mondial (236 de țări), a autonomiei ei în practică față de religia-mamă, islamul, și a unicității doctrinare (o religie monoteistă, și totuși inclusivistă).
Precursorul timpuriu al credinței Bahá’i a fost Sayid Ali Muhammad, care în 23 mai 1844 s-a autodeclarat Bab („Poartă”), a opta manifestare a lui Dumnezeu de la Mahomed încoace. Declarația conținea implicit negarea lui Mahomed ca ultimul și cel mai mare profet și o negare a autorității unice a Coranului. Islamul nu primește cu bunăvoință astfel de gânduri. Babul și urmașii săi, numiți Babi, au înfruntat persecuție severă și au avut parte de o mare vărsare de sânge înainte ca Babul să fie executat ca prizonier politic șase ani mai târziu în Tabriz, în Azerbaidjanul de Est, în 9 iulie 1850. Înainte să moară, Babul a vorbit despre venirea unui profet pe care l-a numit „Cel pe care îl va manifesta Dumnezeu”. În 22 aprilie 1863, Mirza Husayn Ali, unul dintre urmașii săi, s-a autodeclarat ca fiind împlinirea acelei profeții și cea din urmă manifestare a lui Dumnezeu. Și-a pus titlul Bahá'u'lláh („slava lui Dumnezeu”). Babul a fost prin urmare văzut ca un antemergător de felul lui „Ioan Botezătorul”, care a dus la Bahá'u'llá, care e o manifestare mai semnificativă pentru această epocă. Urmașii săi sunt numiți adepți Bahá’i. Unicitatea acestei credințe aflate în dezvoltare, care a ajuns să fie numită Bahá’i, devine clară în declarațiile lui Bahá'u'lláh. Acesta nu numai că a pretins că este cel din urmă profet prevestit al islamului șiit și o manifestare a lui Dumnezeu, ci a pretins că este a doua venire a lui Cristos, Duhul Sfânt promis, ziua lui Dumnezeu, Maitreya (din Budism) și Krishna (din hinduism). Se poate vedea un fel de inclusivism încă din primele etape ale credinței Bahá’i.
Nu se spune să mai fi apărut vreo altă manifestare de la Bahá'u'lláh încoace, dar conducerea lui a fost dată mai departe prin numire. El l-a desemnat ca succesor pe fiul său Abbas Effendi (mai târziu `Abdu'l-Bahá, „slujitorul lui Baha”). Deși succesorii nu puteau rosti scripturi inspirate din partea lui Dumnezeu, puteau interpreta scriptura în mod infailibil și erau văzuți ca menținători ai adevărului lui Dumnezeu pe pământ. `Abdu'l-Bahá îl va desemna pe nepotul său Shoghi Effendi ca succesor. Însă Shoghi Effendi a murit înainte să numească un succesor. Golul a fost umplut de o instituție de guvernare ingenios organizată, numită Casa Universală a Dreptății, care e în vigoare până azi ca organism de guvernare pentru Credința Modială Bahá’i. Astăzi, credința Bahá’i există ca o religie mondială cu conferințe anuale internaționale care au loc la Casa Universală a Dreptății din Haifa, Israel.
Doctrinele de bază ale credinței Bahá’i pot fi atractive prin simplitatea lor:
1) Adorarea unui singur Dumnezeu și reconcilierea tuturor religiilor majore.
2) Aprecierea diversității și a moralității familiei umane și eliminarea oricărui fel de prejudecată.
3) Așezarea păcii globale, a egalității între femei și bărbați și a educației universale.
4) Cooperarea între știință și religie în căutarea individuală după adevăr.
La acestea pot fi adăugate anumite credințe și practici implicite:
5) O limbă universală auxiliară.
6) Unități de măsură universale.
7) Dumnezeu care el însuși e de necunoscut, totuși se revelează prin manifestări.
8) Aceste manifestări sunt un fel de revelație progresivă.
9) Nu se face prozelitism (mărturisire agresivă).
10) Studierea diferitelor scripturi, mai mult decât doar cărțile Bahá’i.
11) Rugăciunea și închinarea sunt obligatorii și se fac în mare parte potrivit instrucțiunilor specifice.
Credința Bahá’i e foarte sofisticată, și mulți dintre adepții din ziua de azi sunt educați, elocvenți, eclectici, liberali sub aspect politic, și totuși conservatori din punct de vedere social (de exemplu antiavort, susțin familia tradițională etc.). În plus, de la adepții Bahá’i nu se așteaptă numai să înțeleagă propriile scripturi Bahá’i, ci și să studieze scripturile altor religii ale lumii. Prin urmare, e foarte posibil să întâlnești adepți Bahá’i care sunt mai educați în ale creștinismului decât creștinul de rând. Mai mult, credința Bahá’i pune un accent puternic pe educație, în combinație cu anumite valori liberale cum sunt egalitatea de gen, educația universală și armonia între știință și religie.
Cu toate acestea, credința Bahá’i conține multe lacune teologice și inconsecvențe doctrinare. În comparație cu creștinismul, învățăturile ei de bază sunt doar superficial asemănătoare. Deosebirile sunt profunde și fundamentale. Credința Bahá’i este elaborată, și o critică exhaustivă ar fi enciclopedică. Așadar mai jos sunt doar câteva observații.
Credința Bahá’i ne învață că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esența sa. Pentru adepții Bahá’i e dificil să explice cu e posibil să aibă o teologie elaborată despre Dumnezeu, și totuși să afirme că Dumnezeu e „de necunoscut”. Și nu e de ajutor să spui că profeții și manifestările informează omenirea despre Dumnezeu, pentru că, dacă Dumnezeu nu poate fi cunoscut, atunci omenirea nu are niciun punct de referință în funcție de care să spună care învățător rostește adevărul. Creștinismul ne învață pe bună dreptate că Dumnezeu poate fi cunoscut, și e cunoscut în mod natural și de către necredincioși, chiar dacă probabil aceștia nu au o cunoaștere pe bază de relație cu Dumnezeu. Romani 1.20 spune: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” Dumnezeu poate fi cunoscut nu numai prin creație, ci și prin Cuvântul Lui și prin prezența Duhului Sfânt, care ne conduce și ne îndrumă și dă mărturie că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.14-16). Nu numai că Îl putem cunoaște, ci Îl putem cunoaște intim, ca „Ava, Tată” al nostru (Galateni 4.6). E adevărat că Dumnezeu nu Își poate îngrămădi infinitatea în mintea noastră finită, dar omul tot are o cunoaștere parțială a lui Dumnezeu, care e în întregime adevărată și semnificativă din punct de vedere relațional.
Despre Isus, religia Bahá’i ne învață că a fost o manifestare a lui Dumnezeu, dar nu o întrupare. Diferența pare superficială, dar este de fapt enormă. Adepții Bahá’i cred că Dumnezeu nu poate fi cunoscut și, prin urmare, Dumnezeu nu se poate întrupa, ca să fie prezent printre oameni. Dacă Isus este Dumnezeu în sensul cel mai literal, și Isus poate fi cunoscut, atunci Dumnezeu poate fi cunoscut, și această doctrină a credinței Bahá’i este respinsă. Așadar credința Bahá’i ne învață că Isus a fost o reflectare a lui Dumnezeu. Așa cum o persoană poate privi reflexia soarelui într-o oglindă și să spună: „Iată soarele”, tot așa poți privi la Isus și să spui „Iată-l pe Dumnezeu”, însemnând „Iată o reflectare a lui Dumnezeu”. Aici apare din nou problema învățăturii că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, pentru că nu s-ar putea distinge între manifestările și profeții falși și cei adevărați. Creștinul însă poate argumenta că Cristos S-a separat de orice altă manifestare și Și-a confirmat divinitatea autoatestată înviind fizic din morți (1 Corinteni 15), un aspect pe care adepții Bahá’i îl neagă, de asemenea. Deși învierea este un miracol, cu toate acestea este un fapt care poate fi susținut istoric, dat fiind numărul de dovezi. Dr. Gary Habermas, dr. William Lane Craig și N.T. Wright și-au adus aportul în apărarea istoricității învierii lui Isus Cristos.
Credința Bahá’i neagă și suficiența unică a lui Cristos și a Scripturii. Potrivit credinței Bahá’i, Krishna, Buddha, Isus, Mahomed, Babul și Bahá'u'lláh au fost toate manifestări ale lui Dumnezeu, și cea din urmă dintre acestea are cea mai mare autoritate, pentru că a avut cea mai completă revelație a lui Dumnezeu, potrivit ideii de revelație progresivă. Aici, apologetica creștină poate fi implicată, pentru a demonstra unicitatea afirmațiilor creștinismului și veridicitatea doctrinară și practică, incompatibile cu sistemele religioase contrare. Totuși, preocuparea credinței Bahá’i este să arate că toate religiile principale ale lumii sunt la urma urmei reconciliabile. Orice deosebiri sunt respinse ca fiind:
1) Legi sociale – în loc de legi spirituale supraculturale
2) Revelație timpurie – în opoziție cu revelația mai „completă” de mai târziu
3) Învățătură coruptă sau interpretare greșită
Însă chiar fiind date aceste calificative, religiile lumii sunt prea variate și în mod prea fundamental diferite ca să fie reconciliate. Având în vedere că religiile lumii ne învață și practică în mod evident lucruri contrare, credinței Bahá’i îi revine povara de a folosi religiile majore ale lumii, în timp ce demontează aproape tot ceea ce e de temelie pentru aceste religii. E ironic că religiile care sunt cel mai inclusiviste – budismul și hinduismul – sunt în mod clasic ateiste sau (respectiv) panteiste, și nici ateismul, nici panteismul nu sunt permise în cadrul strict al credinței Bahá’i. Între timp, religiile care includ cel mai puțină teologie din credința Bahá’i – islamul, creștinismul, iudaismul ortodox – sunt monoteiste, la fel ca religia Bahá’i.
De asemenea, credința Bahá’i ne învață un fel de mântuire bazată pe fapte. Ea nu se distinge cu mult de islam în privința învățăturilor de bază despre cum să fii salvat, cu excepția faptului că se menționează puține lucruri despre viața de după moarte. Viața aceasta pământească trebuie să fie plină de fapte bune care să le contrabalanseze pe cele rele ale omului și să demonstreze meritul personal al izbăvirii finale. Păcatul nu e achitat sau desființat, ci în schimb e scuzat de un Dumnezeu presupus binevoitor. Omul nu are o relație semnificativă cu Dumnezeu. De fapt credința Bahá’i ne învață că nu există personalitate în esența lui Dumnezeu, ci doar în manifestările Lui. Prin urmare, Dumnezeu nu se angajează ușor într-o relație cu omul. În consecință, doctrina creștină a harului e reinterpretată, astfel încât „har” înseamnă „toleranța plină de bunătate a lui Dumnezeu, pentru ca omul să aibă ocazia să-și dobândească izbăvirea”. Inclus în această doctrină este negarea jertfei ispășitoare a lui Cristos și minimizarea păcatului.
Felul în care vede creștinul mântuirea e cu totul diferit. Acesta înțelege că păcatul are consecințe eterne și infinite, pentru că e o crimă universală împotriva unui Dumnezeu infinit de perfect (Romani 3.10, 23). De asemenea, păcatul e atât de mare, încât merită un sacrificiu de viață (de sânge) și atrage pedeapsă veșnică în viața de după moarte. Însă Cristos plătește prețul pe care îl datorăm cu toții, murind ca jertfă nevinovată pentru o omenire plină de vină. Pentru că omul nu poate face nimic ca să își ispășească păcatele sau ca să merite răsplătirea veșnică, el fie trebuie să moară pentru propriile păcate, fie să creadă că Cristos a murit de bunăvoie în locul lui (Isaia 53, Romani 5.8). Prin urmare, fie salvarea este prin harul lui Dumnezeu, prin credința omului, fie nu există salvare eternă.
Așadar, nu este nicio surpriză că credința Bahá’i proclamă că Bahá'u'lláh este a doua venire a lui Cristos. Isus Însuși ne-a avertizat în Evanghelia după Matei cu privire la vremurile din urmă: „Atunci, dacă vă va spune cineva: «Iată, Cristosul este aici sau acolo!», să nu-l credeți. Căci se vor scula cristoși mincinoși și proroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.” (Matei 24.23-24) E interesant că adepții Bahá’i în mod obișnuit neagă sau minimizează orice miracol al lui Bahá'u'lláh. Afirmațiile sale spirituale unice se bazează pe autoritatea autoatestată, o înțelepciune misterioasă și lipsită de educație, scrieri prolifice, o trăire curată, consens majoritar și alte teste subiective. Testele mai obiective, cum este împlinirea profețiilor, implică interpretări foarte alegorice ale scripturii (vezi Thief în the Night, de William Sears). Credința în Bahá'u'lláh se reduce în mare parte la un punct al credinței – este cineva dispus să îl accepte ca fiind o manifestare a lui Dumnezeu, în absența dovezilor obiective? Bineînțeles, și creștinismul face apel la credință, dar creștinul are dovezi puternice, demonstrabile împreună cu credința.
Prin urmare, credința Bahá’i nu se potrivește cu creștinismul clasic și e datoare cu multe răspunsuri legate de ea. Cum poate un Dumnezeu „de necunoscut” să producă o astfel de teologie elaborată și să justifice o nouă religie a lumii e un mister. Credința Bahá’i e slabă în abordarea păcatului și îl tratează ca și când nu e o mare problemă și e depășit prin efortul uman. E negată divinitatea lui Cristos, cât și valoarea probatorie și natura literală a învierii lui Cristos. Și pentru credința Bahá’i, una dintre cele mai mari probleme e pluralismul său. Adică cum pot fi reconciliate religii atât de divergente, fără să fie golite de conținutul teologic? E ușor de argumentat că religiile lumii au lucruri în comun în învățăturile lor etice și au un oarecare concept despre realitatea finală. Dar e cu totul alt lucru să încerci să argumentezi unitatea în învățăturile lor fundamentale despre ce anume este realitatea finală și felul în care sunt înrădăcinate aceste aspecte etice.
English
Ce este credința Bahá’i?
