Întrebare
Cum poate un Dumnezeu iubitor să trimită pe cineva în iad?
Răspuns
Pentru a aborda problema unui Dumnezeu iubitor care trimite pe cineva în iad, trebuie să definim câțiva termeni și să corectăm câteva ipoteze greșite. Definițiile noastre trebuie să fie biblice, iar ipotezele noastre trebuie să fie corecte.
În primul rând, trebuie să definim termenul "a-L iubi pe Dumnezeu". Această expresie presupune anumite lucruri cu privire la Dumnezeu, iar răspunsul la întrebarea de față în funcție de presupuneri eronate conduce la concluzii greșite. Cultura noastră definește un "Dumnezeu iubitor" ca fiind o ființă complet neconflictuală care tolerează tot ceea ce vrem să facem. Dar aceasta nu este o definiție biblică. 1 Ioan 4:16 spune că Dumnezeu este dragoste. Aceasta înseamnă că El nu posedă dragoste ca noi; El este însăși definiția dragostei și, prin urmare, nu poate face nimic care să nu fie din iubire. Legea noncontradicției afirmă că ceva nu poate fi în același timp adevărat și neadevărat. Așadar, dacă Dumnezeu ESTE dragoste, atunci nu poate fi în același timp neiubitor.
Așadar, prima eroare prezentă în întrebarea "Cum poate un Dumnezeu iubitor să trimită pe cineva în iad?" este ideea că a permite ca oamenii să meargă în iad este un act lipsit de iubire din partea lui Dumnezeu. Dacă noi, oamenii, decidem că Dumnezeu cumva greșește prin faptul că permite ca păcătoșii nepocăiți să plătească pedeapsa meritată, atunci am declarat că suntem mai iubitori decât este Dumnezeu. Ne-am erijat în judecătorul și juriul lui Dumnezeu, și astfel am închis ușa către o înțelegere mai profundă. Prin urmare, primul pas în a răspunde la această întrebare este să fim de acord cu Scriptura că Dumnezeu ESTE iubire; prin urmare, tot ceea ce face El este o expresie a acestei iubiri perfecte.
A doua eroare prezentată de întrebarea "Cum poate un Dumnezeu iubitor să trimită pe cineva în iad?" se referă la cuvântul trimite, care denotă o acțiune doar din partea expeditorului. Dacă un om trimite o scrisoare, trimite o cerere sau trimite un cadou, toată acțiunea a fost făcută de acel om. Nicio acțiune nu a fost făcută din partea scrisorii, a cererii sau a darului. Cu toate acestea, înțelegerea aceasta a cuvântului trimite nu poate fi aplicată la întrebarea de față, deoarece Dumnezeu le-a dat ființelor umane libertatea de a participa la alegerile lor de viață și la destinațiile lor eterne (Ioan 3:16-18). Modul în care este formulată această întrebare implică faptul că, dacă cineva merge în iad, acesta este rezultatul acțiunii unilaterale a lui Dumnezeu, iar persoana trimisă în iad este o victimă pasivă. O astfel de idee ignoră complet responsabilitatea personală pe care Dumnezeu a încredințat-o fiecăruia dintre noi.
"Cum poate un Dumnezeu iubitor să trimită pe cineva în iad?" Întreaga întrebare este greșită. O formulare mai bună este "Dacă Dumnezeu este iubire, atunci de ce unii oameni merg în iad?" Romani 1:18-20 pune bazele răspunsului: "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți." (sublinierea noastră)
Există mai multe puncte-cheie în acest pasaj care ne oferă o privire în inima lui Dumnezeu. Primul este faptul că oamenii "suprimă adevărul" în mod activ. Oamenilor li s-a dat suficient adevăr pentru a-L cunoaște și a se preda lui Dumnezeu, dar ei Îl refuză. Voința proprie vrea să nege dreptul lui Dumnezeu de a ne spune ce să facem. Astfel, când adevărul este în fața lor, mulți oameni se întorc și refuză să îl vadă. Ateul Thomas Nagel a spus: "Nu este vorba doar de faptul că nu cred în Dumnezeu și, în mod natural, sper că am dreptate în credința mea. Ci că sper că nu există Dumnezeu! Nu vreau să existe un Dumnezeu; nu vreau ca universul să fie așa."
În al doilea rând, Romani 1 afirmă că Dumnezeu "le-a arătat [natura Lui]". Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat inițiativa de a le face adevărul Său cunoscut tuturor. Istoria a dovedit acest lucru încă de la începutul timpurilor, deoarece fiecare grup de oameni a căutat să înțeleagă un Creator căruia Îi datorează credință. O astfel de cunoaștere este o parte integrantă a ceea ce înseamnă să fii creat după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27). Romani 1:20 spune apoi că oamenii "nu se pot dezvinovăți". Și cui s-ar dezvinovăți ei? Chiar Aceluia care spune că S-a făcut cunoscut lor, dacă s-ar umili și ar accepta astfel de revelații. Dumnezeu ne judecă pe fiecare dintre noi în funcție de adevărul pe care ni l-a dat, iar Romani 1 afirmă că fiecare dintre noi are suficient adevăr pentru a se întoarce spre El, mai degrabă decât să se îndepărteze de El.
Atunci când răspundem la întrebarea "Cum poate un Dumnezeu iubitor să trimită pe cineva în iad?" intră în joc o altă fațetă a naturii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este numai dragoste, ci este și dreptate perfectă. Dreptatea necesită o plată adecvată pentru nelegiuirile comise. Singura pedeapsă corectă pentru înaltă trădare împotriva Creatorului nostru perfect este separarea veșnică de El. Această separare înseamnă absența bunătății, a luminii, a relației și a bucuriei, care sunt toate fațete ale naturii lui Dumnezeu. A ne scuza păcatul ar însemna ca Dumnezeu să fie mai puțin drept, iar a le permite oamenilor pătați să intre în raiul Său perfect ar face ca acel loc să fie mai puțin perfect. Acesta este motivul pentru care numai Fiul perfect al lui Dumnezeu a putut merge pe cruce în locul nostru. Doar sângele Său perfect a fost o plată acceptabilă pentru datoria pe care fiecare dintre noi o avem față de Dumnezeu (Coloseni 2:14). Atunci când Îl refuzăm pe Isus ca Înlocuitor al nostru, trebuie să plătim noi înșine prețul (Romani 6:23).
Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege cum să Îi răspundem. Dacă ne-ar forța să-L iubim, am fi roboți. A nu ne da altă opțiune decât ascultarea ar fi o încălcare a liberului nostru arbitru. Iubirea este iubire doar atunci când este voluntară. Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu decât dacă avem opțiunea de a nu-L iubi. Deoarece Dumnezeu ne onorează autonomia, El nu ne va forța niciodată să ne predăm sau să Îi fim loiali. Cu toate acestea, există consecințe pentru orice alegere. C. S. Lewis sintetizează acest adevăr în lucrarea sa clasică The Great Divorce: "Există doar două tipuri de oameni în cele din urmă: cei care Îi spun lui Dumnezeu: «Facă-se voia Ta» și cei cărora Dumnezeu le spune, în cele din urmă: «Facă-se voia ta.» Toți cei care sunt în Iad l-au ales."
English
Cum poate un Dumnezeu iubitor să trimită pe cineva în iad?
