Întrebare
Sunt părinte; în ce fel trebuie să îi las pe copiii mei adulți să plece?
Răspuns
Lăsarea copiilor adulți să plece este o luptă pentru toți părinții, creștini și necreștini. Când ne gândim că aproape douăzeci de ani din viața noastră îi investim în creșterea, hrănirea și purtarea de grijă de un copil, e ușor să vezi de ce să te lași de acest rol e o sarcină solicitantă. Pentru cei mai mulți părinți, creșterea copiilor consumă timpul, energia, dragostea și preocuparea noastră timp de două decenii. Ne investim inima, mintea și sufletul în bunăstarea lor fizică, emoțională și spirituală, și poate fi foarte dificil când acea parte din viața noastră se încheie. Părinții care se trezesc în „cuibul gol”, se luptă adesea să găsească un echilibru potrivit de dragoste și preocupare pentru copiii lor adulți, împotrivindu-se în același timp impulsului de a continua să controleze lucrurile.
Din punct de vedere biblic, știm că Dumnezeu ia rolul de părinte foarte în serios. Avertizările de a fi un părinte bun se regăsesc din plin în Scriptură. Părinții trebuie să-și crească copiii în „mustrarea și învățătura Domnului”, fără să-i întărâte sau să-i exaspereze (Efeseni 6.4). Trebuie să-l „învățăm pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” (Proverbele 22.6), dându-i daruri bune (Matei 7.11), iubindu-l și disciplinându-l spre binele lui (Proverbele 13.24) și purtând de grijă de nevoile lui (1 Timotei 5.8). În mod ironic, adesea părinții care își iau rolul de părinți cel mai în serios și care fac o treabă bună sunt cei care se luptă cel mai mult să-i lase pe copii să plece. Mai mult mamele decât tații par să experimenteze dificultăți, probabil datorită impulsului puternic maternal de a-i crește și de a le purta de grijă copiilor și datorită timpului petrecut cu ei în timp ce cresc.
În miezul dificultății de a-i lăsa pe copii să plece există o anumită măsură de teamă. Lumea e un loc înfricoșător și numeroasele relatări de lucruri groaznice care se întâmplă ne sporesc temerile. Când copiii noștri sunt mici, putem monitoriza fiecare moment al lor, le controlăm mediul înconjurător și avem grijă să fie în siguranță. Însă pe măsură ce cresc și se maturizează, încep să iasă în lume de unii singuri. Nu mai putem controla fiecare mișcare a lor, cu cine se întâlnesc, unde merg și ce fac. Pentru părintele creștin, aici e momentul în care intră în scenă credința. Poate că nimic din lume nu ne pune mai puternic credința la test decât momentul în care copiii încep să taie legăturile care i-au ținut aproape de noi. Lăsarea copiilor să plece nu înseamnă pur și simplu să le dăm drumul în lume să se descurce. Înseamnă să-i încredințăm Tatălui nostru ceresc care îi iubește mai mult decât am putea noi vreodată și care îi călăuzește și îi protejează potrivit cu voia Sa perfectă. Realitatea este că ei sunt copiii Lui, Îi aparțin Lui, nu nouă. El ni i-a împrumutat pentru un timp și ne-a dat instrucțiuni pentru cum să le purtăm de grijă. Însă, în cele din urmă, trebuie să-i dăm pe copii înapoi Lui și să ne încredem că îi va iubi și va purta de grijă de duhul lor în același fel în care le-am purtat noi de grijă fizic. Cu cât mai multă credință avem în El, cu atât mai puțin temători suntem și cu atât suntem mai pregătiți să-I încredințăm Lui copiii.
Așa cum se întâmplă în cazul atâtor lucruri din viața de creștin, capacitatea de a face acest lucru depinde de cât de bine Îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru și de cât de mult timp petrecem în Cuvântul Lui. Nu putem avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaștem și nu Îl putem cunoaște pe Dumnezeu decât prin Scriptură. Când Dumnezeu promite să nu ne încerce dincolo de capacitatea noastră de a suporta (1 Corinteni 10.13), cum putem crede acest lucru dacă nu știm în inima noastră că El e credincios? Deuteronomul 7.9 spune: „Să știi dar că Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui.” Deuteronomul 32.4 vine în acord: „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat.” Dacă Îi aparținem Lui, El va fi credincios față de noi și copiii noștri, și cu cât Îl cunoaștem mai mult și avem încredere în El, cu atât vom fi în stare mai mult să-i lăsăm pe copiii noștri în mâinile Lui capabile. Lipsa credinței în El și în scopurile Lui pentru copiii noștri va duce la incapacitatea sau ezitarea de a-i lăsa pe copii să plece.
Așadar care este rolul părinților când copiii ajung adulți? Cu siguranță, niciodată nu „le dăm drumul” în sensul de a-i abandona. Suntem în continuare părinții lor și vom continua să fim. Dar cu toate că acum nu-i mai hrănim și supraveghem fizic, suntem în continuare preocupați de bunăstarea lor. Dacă suntem în Cristos și copiii noștri la fel, ei sunt și frații și surorile noastre în Cristos. Ne relaționăm cu ei așa cum facem cu alți prieteni în Domnul. Cel mai important, ne rugăm pentru ei. Îi încurajăm în umblarea lor cu Dumnezeu, oferindu-le sfat atunci când îl cer. Le oferim ajutor când e nevoie și acceptăm decizia lor de a-l primi sau de a-l refuza. În cele din urmă, respectăm intimitatea lor, așa cum facem cu alți adulți. Când, în cele din urmă, părinții le dau drumul copiilor adulți, adesea vor găsi o relație mai puternică, mai adâncă și mai împlinitoare decât și-au imaginat vreodată.
English
Sunt părinte; în ce fel trebuie să îi las pe copiii mei adulți să plece?
