Întrebare
Ce e Lectio Divina?
Răspuns
Lectio Divina e sintagma latină pentru „citire divină", „citire spirituală" sau „citire sfântă" și reprezintă o metodă de rugăciune și citire scripturală menită să promoveze comuniunea cu Dumnezeu și să ofere înțelegeri spirituale speciale. Principiile pentru lectio divina au fost exprimate în jurul anului 220 și au fost practicate mai târziu de către călugării catolici, mai ales din ordinele monastice ale sfinților Pahomie, Augustin, Vasile cel Mare și Benedict.
Practica lectio divina e în prezent foarte populară printre catolici și gnostici și câștigă acceptare ca parte integrantă din practicile devoționale ele Bisericii Emergente. Papa Benedict al XVI-lea a afirmat într-un discurs din 2005: „Vreau în mod deosebit să amintesc și să recomand tradiția antică a lectio divina: citirea sârguitoare a Scripturii Sacre, însoțită de rugăciuni produce acel dialog intim în care cel care citește Îl aude pe Dumnezeu vorbind, și rugându-se, Îi răspunde cu o deschidere a inimii plină de încredere." Se spune că lectio poate fi adaptată pentru oamenii de alte credințe în citirea scrierilor lor sfinte – fie că acestea sunt Bhagavad Gita, Tora sau Coranul. Necreștinii pot face pur și simplu modificările necesare pentru ca metoda să se potrivească tradițiilor seculare. Mai mult, cele patru principii ale lectio divina pot fi adaptate și la cele patru principii psihologice jungiene ale simțirii, gândirii, intuiției și senzorialității.
Practica propriu-zisă a lectio divina începe cu un timp de relaxare, în care te faci confortabil și îți golești mintea de gândurile și grijile cotidiene. Unii dintre cei care practică lectio găsesc că e de ajutor să se concentreze începând cu respirații adânci, curățitoare și repetând o propoziție aleasă sau câteva cuvinte, ca să-și poată elibera mintea. Apoi urmează următorii patru pași:
Lectio – Citirea pasajului biblic ușor și încet de câteva ori. Pasajul în sine nu e atât de important, pe cât e savurarea fiecărei porțiuni a citirii, ascultând în permanență pentru a auzi „susurul blând" al unui cuvânt sau al unei fraze care-i vorbește într-un fel practicantului.
Meditatio – Reflectarea asupra textului din pasaj și gândirea la felul în care se aplică la viața personală. Aceasta e considerată o citire foarte personală a Scripturii și o aplicație foarte personală.
Oratio – Răspunsul dat pasajului prin deschiderea inimii față de Dumnezeu. Acesta nu e în primul rând un exercițiu intelectual, ci e socotit a fi mai mult începutul unei conversații cu Dumnezeu.
Contemplatio – Ascultarea din partea lui Dumnezeu. Aceasta e o eliberare de propriile gânduri, atât cotidiene, cât și sfinte, și auzirea lui Dumnezeu care ne vorbește. Înseamnă deschiderea minții, a inimii și a sufletului pentru influența lui Dumnezeu.
În mod normal, legătura dintre citirea Bibliei și rugăciune trebuie încurajată; acestea trebuie să meargă întotdeauna mână în mână. Însă pericolele inerente acestei practici și asemănarea ei enormă cu meditația transcendentală și alte ritualuri periculoase trebuie luate în calcul cu mare grijă. Ea are potențialul de a deveni o urmărire a experiențelor mistice, unde scopul e să-ți eliberezi mintea și să te întărești pe tine însuți. Creștinul trebuie să folosească Scriptura pentru a urmări cunoașterea lui Dumnezeu, înțelepciunea și sfințenia prin înțelesul obiectiv al textului, cu scopul ca mintea să-i fie transformată potrivit cu adevărul. Dumnezeu a spus că poporul Lui piere din lipsă de cunoaștere (Osea 4.6), nu din lipsă de întâlniri mistice și personale cu El.
Aceia care abordează supranatural textul tind să-l deconecteze de contextul lui și de înțelesul natural și să-l folosească într-un fel subiectiv, individualist, experimental, în care n-a fost destinat să fie folosit. Aici e punctul în care lectio și gnosticismul sunt similare. Gnosticismul creștin e credința că trebuie să ai o „gnoză" (din cuvântul grecesc Gnosko, „a cunoaște") sau o cunoaștere mistică interioară obținută numai după ce ai fost inițiat în mod corespunzător. Numai un număr restrâns de oameni pot deține această cunoaștere mistică. În mod natural, ideea de a avea o cunoaștere specială e foarte atrăgătoare și-l face pe „cunoscător" să se simtă important și unic prin faptul că are o experiență specială cu Dumnezeu pe care nu o are nimeni altcineva. „Cunoscătorul" crede că mulțimile nu dețin cunoașterea spirituală și numai cei cu adevărat „iluminați" Îl pot experimenta pe Dumnezeu. De aici, reintroducerea rugăciunii contemplative sau concentrate – o practică meditativă care se concentrează pe a avea o experiență mistică cu Dumnezeu – în biserică. Rugăciunea contemplativă e asemănătoare cu exercițiile de meditație folosite în religiile orientale și în cultele New Age și nu are absolut nicio bază biblică, cu toate că cei care o practică folosesc Biblia ca punct de pornire.
Mai mult, pericolele inerente deschiderii minții și ascultării de voci trebuie să fie evidente. Cei care practică rugăciunea contemplativă sunt atât de doritori să audă ceva – orice – încât pot pierde obiectivitatea necesară pentru a discerne între vocea lui Dumnezeu, propriile lor gânduri și infiltrarea demonilor în mintea lor. Satan și slujitorii Lui sunt întotdeauna gata să pătrundă pe căile disponibile în mintea celor nebănuitori și să ne deschidem mintea într-un astfel de mod înseamnă să invităm dezastrul. Nu trebuie să uităm niciodată că Satan dă permanent târcoale, căutând să ne devoreze sufletul (1 Petru 5.8) și poate apărea ca un înger de lumină (2 Corinteni 11.14), șoptindu-și înșelăciunile în mintea noastră deschisă și doritoare.
În cele din urmă, atacul asupra suficienței Scripturii e o trăsătură specifică pentru lectio divina. Acolo unde Biblia afirmă că e tot ceea ce avem nevoie pentru ca să trăim viața de creștin (2 Timotei 3.16), cei care aderă la lectio divina neagă acest lucru. Cei care practică rugăciunile „conversaționale", căutând o revelație specială din partea lui Dumnezeu, Îi cer să treacă dincolo de ceea ce a revelat deja omenirii, ca și cum Şi-ar retrage toate promisiunile privitoare la Cuvântul Lui veșnic. Psalmul 19.7-14 conține afirmația definitorie cu privire la suficiența Scripturii. E „[desăvârșită] și înviorează sufletul"; e „fără prihană și [veselește] inima"; e „[curată] și luminează ochii"; e „adevărată" și „dreaptă"; și e „mai de preț decât aurul". Dacă Dumnezeu a vrut să transmită exact ceea ce a spus în acest psalm, nu mai e nevoie de revelație suplimentară, și să-I ceri așa ceva înseamnă să negi ceea ce deja a revelat.
Vechiul și Noul Testament sunt cuvinte din partea lui Dumnezeu pe care trebuie să le studiem, la care să medităm, cu privire la care să ne rugăm și pe care să le memorăm pentru cunoștința și înțelesul obiectiv pe care le conțin și autoritatea din partea lui Dumnezeu pe care o au, nu pentru experiența mistică sau simțământul de putere personală și pace interioară pe care le pot stimula. Mai întâi vine cunoașterea sănătoasă, apoi experiența și pacea de durată rezultă în mod secundar din cunoașterea și comuniunea cu Dumnezeu în mod corect. Atâta timp cât un om își însușește acest fel de a vedea Biblia și rugăciunea, se angajează în același fel de meditație și de rugăciune pe care urmașii lui Cristos care au crezut Biblia l-au recomandat întotdeauna.
English
Ce e Lectio Divina?
