Întrebare
E libertatea religiei un concept biblic?
Răspuns
Sub Legea mozaică, Israelul a funcționat sub teocrație. Succesul sau eșecul națiunii depindea de nivelul lor de ascultare de Dumnezeu. „Libertatea religiei” nu a fost parte din sistemul vechi-testamentar, fiindcă Dumnezeu domnea în mod direct peste Israel. Bineînțeles, teocrația Israelului nu a fost menită să fie un model de guvernare pentru restul lumii. Națiunile care au impus o așa-zisă teocrație, cum a fost Spania medievală, au produs coșmaruri de totalitarism. Intoleranța religioasă a Inchiziției nu a fost produsul unei teocrații adevărate, ci a fost produsă de oameni păcătoși, setoși de putere.
În Noul Testament, avem o imagine mai clară a rolului guvernului rânduit de Dumnezeu. Romani 13.3-4 delimitează responsabilitățile guvernului, care sunt, simplu spus, să pedepsească faptele rele, să le răsplătească pe cele bune și să înfăptuiască justiția. Așadar Dumnezeu îi dă guvernului anumite sarcini, dar impunerea unui anume sistem de închinare nu e printre ele.
Nu există conflict între principiile biblice și cele civice privitoare la libertatea religioasă. La drept vorbind, numai guvernele care își au rădăcinile în valorile iudeo-creștine permit o astfel de libertate. Guvernele islamice, hinduse și budiste nu permit libertatea religioasă; prin urmare, țări precum Pakistan, India și Tibet sunt, ca întreg, intolerante față de alte religii. Guvernele ateiste, precum fosta Uniune Sovietică, s-au dovedit și ele antagoniste față de exprimarea religioasă.
Conceptul de libertate religioasă e biblic din câteva motive. În primul rând, Dumnezeu Însuși le acordă o „libertate de religie” oamenilor și Biblia conține câteva exemple. În Matei 19.16-23, tânărul bogat vine la Isus. După o scurtă conversație, tânărul „a plecat foarte întristat”, alegând să nu-L urmeze pe Cristos. Ideea care iese în evidență aici e că Isus îl lasă să plece. Dumnezeu nu „impune cu forța” credința în El. Credința e poruncită, dar nu e impusă coercitiv. În Matei 23.37, Isus Își exprimă dorința de a-i aduna la Sine pe copiii Ierusalimului, dar ei „n-au vrut”. Dacă Dumnezeu îi dă omului libertatea de a alege să-L respingă, atunci așa trebuie să facem și noi.
În al doilea rând, libertatea religioasă respectă chipul lui Dumnezeu din om (Genesa 1.26). Parte din asemănarea cu Dumnezeu e voința omului, adică omul are capacitatea de a alege. Dumnezeu respectă alegerile noastre prin faptul că ne dă libertatea de a lua decizii cu privire la viitorul nostru (Genesa 13.8-12, Iosua 24.15), chiar dacă luăm decizii greșite. Din nou, dacă Dumnezeu ne permite să alegem, trebuie să le permitem și altora să aleagă.
În al treilea rând, libertatea religioasă recunoaște că Duhul Sfânt e Cel care schimbă inima, nu guvernul (Ioan 6.63). Numai Isus mântuiește. A lua libertatea religioasă înseamnă să comunici că guvernul omenesc, cu domnitorii lui failibili, are puterea de a stabili care religie e cea corectă. Dar Împărăția lui Cristos nu e din lumea aceasta (Ioan 18.36) și nimeni nu devine creștin prin decret guvernamental. Devenim creștini prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos (Efeseni 2.8-9). Ceea ce face sau nu face guvernul nu are legătură cu nașterea din nou (Ioan 1.12-13, 3.5-8).
În al patrulea rând, libertatea religioasă recunoaște că la urma urmei nu este vorba despre religie, ci despre relație. Dumnezeu nu dorește o formă exterioară de închinare, ci o relație personală cu copiii Lui (Matei 15.7-8). Nicio măsură de control guvernamental nu poate produce o astfel de relație.
English
E libertatea religiei un concept biblic?
