Întrebare
Monergism vs. sinergism – care perspectivă e corectă?
Răspuns
Acest subiect a fost dezbătut aprins în cadrul Bisericii timp de secole. Nu e exagerat să spunem că această dezbatere privește chiar miezul Evangheliei. Mai întâi, să definim cei doi termeni. Când vorbim despre monergism vs. sinergism, din punct de vedere teologic vorbim despre cine ne aduce mântuirea. Monergismul, care vine de la cuvântul compus din greacă care înseamnă „a lucra singur", este perspectiva că numai Dumnezeu înfăptuiește mântuirea noastră. Acest punct de vedere e susținut în primul rând de calviniști și de tradițiile reformate și are legătură strânsă cu ceea ce e cunoscut sub numele de „doctrinele harului". Sinergismul, care derivă și el dintr-un cuvânt grecesc compus care înseamnă „a lucra împreună", este perspectiva că Dumnezeu lucrează împreună cu noi la înfăptuirea mântuirii. În timp ce monergismul este asociat îndeaproape cu Jean Calvin, sinergismul e asociat cu Iacob Arminius, și perspectivele lui au modelat în mare măsură peisajul evanghelic modern. Calvin și Arminius nu sunt creatorii acestor puncte de vedere, ci sunt cei mai bine-cunoscuți susținători ai calvinismului, respectiv ai arminianismului.
Aceste două puncte de vedere au fost dezbătute din greu la începutul secolului XVII, când adepții lui Arminius au publicat Cele cinci articole ale remonstranței, un document care afirma în ce aspecte teologia lor se deosebea de cea a lui Calvin și a urmașilor lui. Punctul esențial în această dezbatere privește doctrina calvinistă a alegerii necondiționate vs. doctrina arminiană a alegerii condiționate. Dacă cineva crede că alegerea este necondiționată, atunci va tinde spre o perspectivă monergistă asupra mântuirii. În sens opus, dacă cineva susține perspectiva că alegerea se bazează pe cunoașterea mai dinainte a lui Dumnezeu a celor care vor crede în El, atunci va tinde spre o perspectivă sinergistă.
Felul în care este văzută alegerea necondiționată este afirmat în Mărturisirea de credință de la Westminster: „Pe aceia dintre oameni care au fost predestinați pentru viață, Dumnezeu i-a ales în Cristos pentru slavă eternă, înainte de întemeierea lumii, după planul său veșnic și neschimbător și după sfatul tainic și buna plăcere a voii Sale, datorită numai harului Său și dragostei Sale, fără ca preștiința Sa despre credința lor, sau faptele lor bune, sau stăruința lor în acestea, sau orice altceva din aceste făpturi să-L condiționeze sau să-L determine la aceasta; și toate acestea spre lauda harului Său slăvit." (III. 5, accentuarea adăugată) După cum putem vedea, alegerea necondiționată ne învață că felul în care îi alege Dumnezeu pe oameni se bazează pe buna plăcere a voii Sale și pe nimic mai mult. Pe lângă aceasta, preferința Lui în alegere nu are la bază vederea mai dinainte a credinței persoanei sau vreo faptă bună sau perseverarea acesteia fie în credință, fie în fapte bune.
Două pasaje biblice clasice susțin această doctrină. Primul este Efeseni 1.4-5: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale." Potrivit acestui pasaj, am fost aleși de Dumnezeu să fim în Cristos – sfinți și fără pată – înainte ca lumea să fie creată, și această alegere s-a bazat pe „buna plăcere a voii Sale". Celălalt pasaj este Romani 9.16: „Așadar nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă." Alegerea lui Dumnezeu nu depinde de nimic din ceea ce facem sau credem, ci e făcută exclusiv în funcție de mila lui Dumnezeu.
Esența calvinismului, și argumentul monergist, este că Dumnezeu Se ocupă efectiv de mântuirea oamenilor, nu doar îi face mântuibili. Pentru că toți oamenii se nasc în păcat, și datorită naturii lor căzute (depravarea totală), ei Îl vor respinge întotdeauna pe Dumnezeu; prin urmare Dumnezeu trebuie să acționeze în mântuirea celor aleși fără nicio condiție anterioară din partea lor, cum este credința. Ca să le acorde celor aleși binecuvântarea mântuirii și a vieții veșnice, Dumnezeu trebuie ca mai întâi să facă ispășire pentru păcatele lor (ispășirea limitată). Acest har și această mântuire trebuie să fie aplicate apoi celor aleși, și astfel Duhul Sfânt administrează efectele mântuirii celor aleși, regenerând duhul lor și atrăgându-i la mântuire (harul irezistibil). În cele din urmă, pe aceia pe care i-a mântuit, Dumnezeu îi va păstra până la capăt (perseverarea sfinților). De la început și până la sfârșit, mântuirea (în toate aspectele ei) este lucrarea lui Dumnezeu și numai a lui Dumnezeu – monergismul! Ideea este că sunt mântuiți oameni concreți – cei aleși. Observă Romani 8.28-30. În acest pasaj vedem că există un grup de oameni pe care Dumnezeu „i-a chemat după planul Său". Acești oameni sunt numiți „cei care Îl iubesc pe Dumnezeu". Acești oameni sunt, de asemenea, cei care, în vs. 29-30 sunt cunoscuți mai dinainte, hotărâți mai dinainte, chemați, socotiți neprihăniți și glorificați. Dumnezeu este Cel care duce acești oameni (cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, aleșii) de la cunoașterea mai dinainte și până la glorificare, și niciunul nu este pierdut pe parcurs.
Pentru susținerea argumentului sinergetic, să ne îndreptăm atenția spre Cele cinci articole ale remonstranței: „Și anume că Dumnezeu, printr-un scop veșnic și neschimbător în Isus Cristos, Fiul Său, înainte de întemeierea lumii, a hotărât, din rasa umană căzută și păcătoasă, să mântuiască în Cristos, pentru Cristos și prin Cristos, pe aceia care, prin harul Duhului Sfânt, vor crede în acest Fiu al Său Isus și vor persevera în această credință și în ascultarea credinței, prin acest har, până la sfârșit; și, pe de altă parte, să-i lase pe cei împietriți și necredincioși în păcat și sub mânie și să-i condamne ca despărțiți de Cristos, potrivit cu cuvântul Evangheliei din Ioan 3.36: «Cine crede în Fiul are viața veșnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el» și potrivit, de asemenea, cu alte pasaje din Scriptură." (CAR, Articolul I, accentuarea adăugată) Vedem aici că mântuirea este condiționată de credința și perseverarea omului. Ceea ce face alegerea condiționată este să pună factorul deteminant al mântuirii noastre în întregime asupra noastră, asupra capacității noastre de a-L alege pe Isus și de a rămâne în El. Acum arminienii vor afirma că capacitatea noastră de a-L alege pe Isus este rezultatul harului universal pe care Dumnezeu îl dă tuturor oamenilor, care compensează efectele căderii și îi permite omului să aleagă să-L primească sau să-L respingă pe Cristos. Cu alte cuvinte, Dumnezeu trebuie să facă ceva, ca alegerea mântuirii să fie într-adevăr posibilă, dar, la urma urmei, alegerea noastră e cea care ne mântuiește. Referința din Scriptură pe care o oferă Articolul I afirmă desigur că aceia care cred au viață veșnică și cei care resping nu au, așa că poate părea să existe un anumit suport scriptural pentru această doctrină. Prin urmare, argumentul sinergetic afirmă că Dumnezeu face mântuirea posibilă, însă alegerea noastră face mântuirea reală.
Așadar, în timp ce monergismul afirmă că Dumnezeu e o condiție atât suficientă, cât și necesară pentru mântuirea noastră, simergismul va fi de acord că Dumnezeu este o condiție necesară, dar va nega suficiența Lui. Voința noastră liberă plus activitatea lui Dumnezeu asigură condiția suficientă. Logic vorbind, trebuie să fim în stare să vedem eroarea din argumentul sinergetic – și anume că Dumnezeu nu mântuiește de fapt pe nimeni. Acest lucru pune asupra noastră responsabilitatea mântuirii, pentru că noi trebuie să facem mântuirea reală, punându-ne încrederea în Cristos. Dacă Dumnezeu nu mântuiește în fapt pe nimeni, atunci e posibil ca nimeni să nu fie mântuit. Dacă Dumnezeu nu mântuiește în mod real pe nimeni, cum explicăm pasajele concludente de felul celui din Romani 8.28-30? Toate verbele grecești din acest pasaj sunt la aorist/indicativ, însemnând că acțiunea descrisă acolo este încheiată; nu e implicată nicio potențialitate în acest pasaj. Din perspectiva lui Dumnezeu, mântuirea a fost realizată. În continuare, Articolul IV al Remonstranței spune că harul lui Dumnezeu e rezistibil, iar Articolul V afirmă că aceia care au ales harul lui Dumnezeu pot, de asemenea, să cadă din har și „se întorc în lumea rea de azi", ajungând „lipsiți de har". Acest punct de vedere contrazice învățătura limpede a Scripturii cu privire la siguranța veșnică a credinciosului.
Dacă așa stau lucrurile, atunci cum răspundem la suportul biblic pentru alegerea condiționată (cf. Ioan 3.36)? Fără îndoială credința e necesară ca mântuirea să devină o „afacere încheiată" în viața noastră, dar unde se potrivește această credință în ordinea mântuirii (Ordo Salutis)? Din nou, dacă ne gândim la Romani 8.29-30, vedem o progresie logică a mântuirii. Îndreptățirea, pe care o avem de obicei în vedere atunci când ne gândim la mântuirea prin credință, este a patra din listă, precedată de cunoașterea mai dinainte, predestinare și chemare. Acum chemarea poate fi împărțită în următoarele: regenerare, evanghelizare, credință și pocăință. Cu alte cuvinte, „chemarea" (pe care teologii reformați o numesc „chemare eficientă") mai întâi trebuie să implice să fii născut din nou prin puterea Duhului Sfânt (Ioan 3.3). Apoi urmează predicarea Evangheliei (Romani 10.14-17), urmată de credință și pocăință. Totuși, înainte ca oricare dintre acestea să aibă loc, trebuie să fie precedată, în mod logic, de cunoașterea mai dinainte și de predestinare.
Ajungem astfel la chestiunea cunoașterii mai dinainte. Arminienii vor afirma că cunoașterea mai dinainte se referă la faptul că Dumnezeu cunoaște mai dinainte credința celor aleși. Dacă este așa, atunci faptul că Dumnezeu ne alege pe noi nu se mai bazează pe „buna plăcere a voii Sale", ci pe capacitatea noastră de a-L alege pe El, în ciuda stării noastre căzute care, potrivit cu Romani 8.7, este vrăjmașă lui Dumnezeu și incapabilă de a face acest lucru. Perspectiva arminiană cu privire la cunoașterea mai dinainte de asemenea contrazice învățătura clară din pasajele menționate mai sus, în susținerea alegerii necondiționate (Efeseni 1.4-5 și Romani 9.16). Acest punct de vedere în esență fură suveranitatea lui Dumnezeu și plasează responsabilitatea pentru mântuire în întregime pe umerii unor făpturi care sunt cu totul incapabile de a se mântui.
În concluzie, ponderea dovezilor logice și ponderea dovezilor biblice susțin perspectiva monergistă asupra mântuirii – Dumnezeu este autorul și desăvârșitorul credinței noastre (Evrei 12.2). Cel care a început o lucrare bună în noi o va desăvârși până în Ziua lui Isus Cristos (Filipeni 1.6). Monergismul are un impact profund nu doar asupra felului de a privi mântuirea, ci și asupra evanghelizării. Dacă mântuirea se bazează doar pe harul salvator al lui Dumnezeu, atunci nu ne rămâne loc de laudă de sine și toată gloria merge numai spre El (Efeseni 2.8-9). Mai mult, dacă Dumnezeu mântuiește în adevăr oamenii, atunci eforturile noastre evanghelistice trebuie să dea rod, pentru că Dumnezeu a promis că-i va mântui pe cei aleși. Monergismul înseamnă a-I da gloria mai mare lui Dumnezeu!
English
Monergism vs. sinergism – care perspectivă e corectă?
