Întrebare
Care sunt pericolele postmodernismului?
Răspuns
Prezentat simplu, postmodernismul este o filosofie care afirmă că nu există adevăr obiectiv sau absolut, mai ales în materie de religie sau spiritualitate. Când e confruntat cu o pretenție de adevăr cu privire la realitatea lui Dumnezeu și cu practică religioasă, punctul de vedere al postmodernismului e exemplificat de afirmația: „Poate fi adevărat pentru tine, dar nu și pentru mine." Cu toate că un astfel de răspuns poate fi foarte potrivit când vorbim despre mâncărurile preferate sau preferințele în privința artei, o astfel de gândire e periculoasă când e aplicată în cazul realității, pentru că confundă chestiunile care țin de opinie cu cele care țin de adevăr.
Termenul „postmodernism" înseamnă literalmente „după modernism" și e folosit ca să descrie din punct de vedere filosofic epoca din prezent, care a urmat după modernism. Postmodernismul e o reacție (sau poate că, mult mai potrivit, un răspuns deziluzionat) față de promisiunea eșuată a modernismului de a folosi exclusiv rațiunea umană pentru a a îmbunătăți omenirea și pentru a face lumea un loc mai bun de locuit. Pentru că una dintre credințele modernismului a fost că absoluturile există cu adevărat, postmodernismul caută să „corecteze lucrurile" eliminând mai întâi adevărul absolut și făcând totul (inclusiv științele empirice și religia) să fie relativ pentru credințele și dorințele unui individ.
Pericolele postmodernismului pot fi privite ca o spirală descendentă care începe cu respingerea adevărului absolut, care duce la pierderea distincțiilor în materie de religie și credință și culminează cu o filosofie a pluralismului religios care spune că nicio credință sau religie nu e adevărată în mod obiectiv și, prin urmare, nimeni nu poate pretinde că religia lui e adevărată și o alta e falsă.
Pericolele postmodernismului — #1 – Adevărul relativ
Poziția postmodernismului față de adevărul relativ este rezultatul multor generații de gândire filosofică. Începând de la Augustin și până la Reformă, aspectele intelectuale ale civilizației occidentale și conceptul de adevăr au fost dominate de teologi. Însă începând cu Reforma, în secolele XIV-XVII, gânditorii au început să înalțe umanitatea în centrul realității. Dacă ar fi să te uiți la perioadele din istorie ca la un arbore familial, Renașterea ar fi bunica modernismului și Iluminismul ar fi mama lui. Afirmația „Gândesc, deci exist", a lui Renee Descartes, personifică începutul acestei epoci. Dumnezeu nu a mai fost centrul adevărului – omul a fost.
Iluminismul a fost, într-un fel, impunerea completă a modelului științific al rațiunii asupra tuturor aspectelor adevărului. Acesta a afirmat că numai informațiile științifice pot fi înțelese, definite și apărate în mod obiectiv. Adevărul cum e cel care aparține religiei a fost respins. Filosoful care a contribuit la ideea adevărului relativ a fost prusacul Immanuel Kant și lucrarea lui Critica rațiunii pure, care a apărut în 1781. Kant a argumentat că adevărata cunoaștere despre Dumnezeu era imposibilă, astfel că a creat o separare a cunoașterii între „fapt" și „credință". Potrivit lui Kant: „Chestiunile concrete nu au nimic de-a face cu religia." Rezultatul a fost că chestiunile spirituale au fost desemnate domeniului opiniei și numai științele empirice au primit dreptul să vorbească despre adevăr. În timp ce modernismul credea în absoluturi în domeniul științei, revelația specială a lui Dumnezeu (Biblia) a fost scoasă din domeniul adevărului și al lucrurilor sigure.
Din modernism a rezultat postmodernismul și ideile lui Frederick Nietzche. Ca sfânt protector al filosofiei postmoderne, Nietzche a susținut „perspectivismul", care spune că toată cunoașterea (inclusiv știința) e o chestiune de perspectivă și interpretare. Mulți alți filosofi au clădit pe lucrarea lui Nietzche (de exemplu Foucault, Rorty și Lyotard) și au împărtășit respingerea lui Dumnezeu și a religiei în general. Ei au respins și orice idee de adevăr absolut sau, cum a spus Lyotard, o respingere a unei metanarațiuni (un adevăr care transcende toți oamenii și toate culturile).
Războiul filosofic împotriva adevărului obiectiv a rezultat în împotrivirea postmodernismului față de orice pretenție de absolut. O astfel de gândire respinge în mod natural orice se declară a fi adevăr inerant, cum e Biblia.
Pericolele postmodernismului — #2 – Pierderea discernământului
Marele teolog Toma de Aquino a spus: „E sarcina filosofului să facă distincții." Ce a vrut de Aquino să spună e că adevărul depinde de capacitatea de a discerne – priceperea de a deosebi „asta" de „cealaltă" în domeniul cunoașterii. Totuși, dacă adevărul obiectiv și absolut nu există, atunci orice lucru devine o chestiune de interpretare personală. Pentru gânditorul postmodern, autorul unei cărți nu posedă interpretarea corectă a lucrării sale; cititorul e cel care de fapt stabilește ce înțeles are cartea – un proces numit deconstrucție. Și având în vedere că există mai mulți cititori (vs. un singur autor), e normal să existe multiple interpretări valide.
O astfel de situație haotică te aduce în punctul în care e imposibil să faci distincții semnificative sau de durată între interpretări, pentru că nu există niciun standard care poate fi folosit. Acest lucru se aplică în special în chestiunile legate de credință și religie. Să încerci să faci distincții potrivite și semnificative în domeniul religiei nu are mai mult sens decât să argumentezi că ciocolata are gust mai bun decât vanilia. Postmodernismul spune că e imposibil să hotărăști în mod obiectiv între pretenții de adevăr concurente.
Pericolele postmodernismului — #3 – Pluralismul
Dacă adevărul absolut nu există, și dacă nu există nicio cale de a face distincții semnificative de bun sau greșit între credințe și religii diferite, atunci concluzia firească e că toate credințele trebuie să fie considerate deopotrivă valide. Termenul potrivit pentru acest rezultat practic în postmodernism e „pluralismul filosofic". În cadrul pluralismului, nicio religie nu are dreptul să se pronunțe adevărată și să pronunțe celelalte credințe concurente false sau inferioare. Pentru cei care adoptă pluralismul religios filosofic nu mai există erezie, probabil cu excepția punctului de vedere că există erezii. D.A. Carson evidențiază îngrijorările mediului evanghelic conservator cu privire la ceea ce vede ca fiind pericolul pluralismului: „În cel mai sobru mod mă întreb uneori dacă nu cumva fața urâtă a ceea ce menționez ca fiind pluralism filosofic e cea mai periculoasă amenințare la adresa Evangheliei de la apariția ereziei gnostice în secolul II."
Aceste pericole progresive ale postmodernismului – adevărul relativ, pierderea discernământului și pluralismul filosofic – reprezintă amenințări impunătoare la adresa creștinismului, pentru că dau la o parte în mod colectiv Cuvântul lui Dumnezeu ca pe ceva care nu are autoritate reală asupra omenirii și nici capacitatea de a se dovedi adevărat într-o lume cu credințe competitive. Care e răspunsul creștinismului față de aceste provocări?
Răspunsul la pericolul postmodernismului
Creștinismul pretinde că e absolut adevărat, că există distincții semnificative în privința corect /greșit (de asemenea adevăr spiritual și fals) și că pentru a fi corect în afirmațiile cu privire la Dumnezeu, orice afirmații contrare din partea religiilor concurente trebuie să fie incorecte. O astfel de poziție provoacă postmodernismul să strige „aroganță" și „intoleranță". Însă adevărul nu e o chestiune de atitudine sau preferință și când e examinat îndeaproape, temeliile postmodernismului se prăbușesc repede, arătând că afirmațiile creștinismului sunt atât plauzibile, cât și convingătoare.
În primul rând, creștinismul afirmă că adevărul absolut există. De altfel, Isus a spus în mod specific că a fost trimis să facă un lucru: „Să mărturisească despre adevăr." (Ioan 18.37) Postmodernismul spune că niciun adevăr nu trebuie afirmat, și totuși, poziția lui se autoanulează – ea afirmă cel puțin un adevăr absolut: că niciun adevăr nu trebuie afirmat. Aceasta înseamnă că postmodernismul crede în adevărul absolut. Filosofii lui scriu cărți afirmând lucruri pe care se așteaptă ca cititorii lor să le îmbrățișeze ca adevăruri. Exprimând lucrurile simplu, un profesor a apus: „Când cineva spune că nu există adevăr, el îți cere să nu-l crezi. Așa că nu-l crede."
În al doilea rând, creștinismul afirmă că există distincții semnificative între credința creștină și toate celelalte credințe. Trebuie să înțelegem că aceia care afirmă că distincțiile semnificative nu există în realitate fac o distincție. Ei încearcă să prezinte o diferență între ceea ce cred ei că e adevărat și afirmațiile de adevăr ale creștinismului. Autorii postmoderni așteaptă de la cititorii lor să ajungă la concluziile corecte cu privire la ceea ce au scris și îi vor corecta pe cei care interpretează lucrarea lor diferit de felul în care au intenționat ei. Din nou, poziția și filosofia lor dovedesc că se autoanulează, pentru că se grăbesc să facă distincții între ceea ce cred că e corect și ceea ce consideră că e fals.
În cele din urmă, creștinismul afirmă că e universal adevărat în ceea ce spune cu privire la starea de pierdut a omului în fața lui Dumnezeu, cu privire la jertfa lui Cristos pentru omenirea căzută și despărțirea dintre Dumnezeu și orice om care alege să nu accepte ceea ce spune Dumnezeu referitor la păcat și la nevoia de pocăință. Când Pavel s-a adresat filosofilor stoici și epicurieni pe Colina lui Marte, a spus: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască." (Fapte 17.30) Declarația lui Pavel nu a fost „acest lucru e adevărat pentru mine, dar s-ar putea să nu fie adevărat pentru voi", ci a fost o poruncă exclusivistă și universală (adică o metanarațiune) din partea lui Dumnezeu pentru toți. Orice postmodernist care spune că Pavel greșește comite o eroare împotriva propriei lui filosofii pluraliste, care spune că nicio credință sau religie nu e incorectă. Din nou, postmodernismul își încalcă propriul lui punct de vedere care spune că toate religiile sunt adevărate în mod egal.
La fel cum nu e aroganță din partea unui profesor de matematică să insiste că 2+2=4 sau pentru un lăcătuș să insiste că numai o cheie se va potrivi într-o ușă încuiată, nu e aroganță din partea unui creștin să se împotrivească gândirii postmoderniste și să insiste că creștinismul e adevărat și orice e opus lui e fals. Adevărul absolut există și există consecințe pentru a fi în eroare. Cu toate că pluralismul poate fi de dorit în privința mâncărurilor sau a preferințelor, nu e de ajutor în privința adevărului. Creștinul trebuie să prezinte adevărul lui Dumnezeu cu dragoste și pur și simplu să-l întrebe pe orice postmodernist mâniat de afirmațiile exclusiviste ale creștinismului: „Așadar am ajuns dușmanul tău prin faptul că îți spun adevărul?" (Galateni 4.16)
English
Care sunt pericolele postmodernismului?
