Întrebare
De vreme ce Dumnezeu refuză iertarea, putem face și noi același lucru?
Răspuns
Biblia vorbește mult despre iertare, atât despre iertarea acordată de Dumnezeu ființelor omenești păcătoase, cât și despre iertarea pe care oamenii trebuie să o acorde unii altora. Însă nu sunt două chestiuni separate, fără legătură între ele, care țin de iertare, ci sunt corelate în mod vital. Intimitatea cu Dumnezeu și o curățire zilnică sunt dependente de iertarea pe care o acordăm altora (Matei 6.12) și această iertare trebuie să fie după modelul iertării pe care ne-a acordat-o Dumnezeu și ca o exemplificare a ei (Efeseni 4.32, Coloseni 3.13). Așadar întrebarea aceasta e una importantă.
Trebuie să facem un efort să înțelegem iertarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dacă e să-i iertăm pe alții într-un mod care reflectă iertarea Lui. Din păcate, în ultimele decenii, cuvântul iertare a căpătat conotația de „libertate psihologică” în loc de eliberare din păcat, și lucrul acesta a creat o oarecare confuzie referitor la ce înseamnă să ierți, ca concept în întregime.
E adevărat că iertarea pe care Dumnezeu ne-o acordă e condiționată de mărturisirea păcatului și pocăință. Mărturisirea implică să cădem de acord cu Dumnezeu cu privire la păcat și pocăința face necesară o schimbare a minții cu privire la atitudinea sau fapta greșită și o schimbare în comportament care dovedește o dorință autentică de a părăsi păcatul. În lipsa mărturisirii sau a pocăinței, păcatul rămâne neiertat (vezi 1 Ioan 1.9, Faptele Apostolilor 20.21). Cu toate că aceasta poate părea o condiție dificilă pentru iertare, e și o mare binecuvântare și promisiune. Mărturisirea păcatului nu e un act de autocondamnare, ci de căutare a remediului pentru păcat pus la dispoziție de Dumnezeu în iertarea prin Cristos.
Cerința lui Dumnezeu de a ne mărturisi păcatul și de a ne pocăi de el nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea sau nu e gata să ne ierte. El a făcut tot ceea ce ține de El pentru a ne asigura iertarea. Inima Lui vrea, nu dorește ca vreunul să piară (2 Petru 3.9), și a făcut cele mai extreme lucruri imaginabile pentru a asigura mijlocul prin care ne poate ierta. Datorită jertfei lui Cristos pe cruce, Dumnezeu ne oferă acea iertare fără plată.
Scriptura spune să-i iertăm pe alții așa cum am fost iertați (Efeseni 4.32) și să ne iubim unii pe alții așa cum suntem iubiți (Ioan 13.34). Trebuie să voim și să fim gata să acordăm iertare oricui vine la noi să-și mărturisească păcatul și să se pocăiască (Matei 6.14-15, 18.23-35, Efeseni 4.31-32, Coloseni 3.13). Nu doar că aceasta e o obligație, ci ar trebui să fie plăcerea noastră. Dacă suntem cu adevărat mulțumitori pentru propria noastră iertare, trebuie să nu ezităm să-i acordăm iertare unui ofensator care se pocăiește, chiar dacă ne greșește și se pocăiește în repetate rânduri. La urma urmei, și noi păcătuim din nou și din nou și suntem mulțumitori că Dumnezeu ne iartă când venim la El cu o inimă plină de pocăință să mărturisim.
Și astfel ajungem la întrebarea noastră: ar trebui să iertăm o persoană care nu-și mărturisește păcatul și nu se pocăiește? Ca să răspundem cum se cuvine, e nevoie de câteva explicații referitoare la termenul iertare. În primul rând ce nu e iertarea:
Iertarea nu e același lucru cu îngăduința. A îngădui înseamnă să suporți cu răbdare o provocare, să treci cu vederea o desconsiderare sau să-ți menții autocontrolul când ești confruntat cu frustrarea. Îngăduința ne face să cântărim acțiunile sau atitudinile păcătoase ale cuiva cu dragoste, înțelepciune și discernământ și să alegem să nu răspundem, Scriptura folosește diverse cuvinte pentru această calitate: răbdare, îndelungă răbdare și bineînțeles îngăduință (vezi Proverbele 12.16, 19.11, 1 Petru 4.8).
Iertarea nu este nici uitare. Dumnezeu nu suferă de amnezie în privința păcatelor noastre. Și le amintește foarte clar; însă nu este o amintire care să ne condamne (Romani 8.1). Preacurvia lui David și minciuna lui Avraam sunt păcate consemnate pentru totdeauna în Scriptură. În mod evident Dumnezeu nu le „uită”.
Iertarea nu este eliminarea tuturor consecințelor. Chiar și când suntem iertați de Cristos, e posibil să suportăm încă consecințele naturale ale păcatului nostru (Proverbele 6.27) sau să avem de-a face cu disciplinarea unui Tată ceresc iubitor (Evrei 12.5-6).
Iertarea nu e un sentiment. E un angajament de a-l ierta pe ofensator. Sentimentele pot sau nu să însoțească iertarea. Sentimentele de amărăciune împotriva unei persoane pot păli odată cu timpul și fără să fie acordată iertarea.
Iertarea nu e actul privat, solitar al unei inimi individuale. Cu alte cuvinte, iertarea implică cel puțin doi oameni. Aici intervin mărturisirea și pocăința. Iertarea nu are de-a face numai cu ceea ce se întâmplă în inima celui ofensat, ci e o tranzacție între doi oameni.
Iertarea nu e egoistă: nu e motivată de interes de sine. Nu căutăm să iertăm pentru binele nostru sau pentru a ne elibera de stres. Iertăm din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru aproapele și din recunoștință pentru propria noastră iertare.
Iertarea nu e restaurarea automată a încrederii. E greșit să crezi că a ierta un partener de căsnicie abuziv înseamnă că separarea trebuie să se sfârșească a doua zi. Scriptura ne dă multe motive să nu ne încredem în cei care s-au dovedit că nu sunt de încredere (vezi Luca 16.10-12). Reclădirea încrederii poate începe numai după un proces de reconciliere care implică iertarea adevărată – care, bineînțeles, implică mărturisire și pocăință.
De asemenea, foarte important, iertarea oferită și disponibilă nu e aceeași cu iertarea dată, primită și tranzacționată. Acesta e cazul în care cuvântul iertare de unul singur, fără ceva adăugat, e adesea folosit în mod diferit și care depășește felul în care îl folosește Cuvântul lui Dumnezeu. Tindem să numim atitudinea de iertare – a fi dispus să ierți – „iertare”, la fel ca tranzacționarea propriu-zisă a iertării adevărate. În gândirea populară, aceasta înseamnă că atâta timp cât o persoană e dispusă să ofere iertare, deja a iertat. Dar definiția aceasta largă a iertării scurtcircuitează procesul mărturisirii și al pocăinței. Iertarea oferită și iertarea primită sunt lucruri total diferite, și nu ne ajutăm dacă folosim un cuvânt care să le cuprindă pe ambele.
Dacă nu aceasta este iertarea, atunci ce este ea cu adevărat? O definiție excelentă a iertării se găsește în cartea Unpacking Forgiveness, de Chris Brauns:
Iertarea lui Dumnezeu: Un angajament din partea singurului Dumnezeu adevărat că-i va absolvi plin de îndurare de vină pe cei care se pocăiesc și cred, ca astfel să fie împăcați cu El, chiar dacă acest angajament nu elimină toate consecințele.
Iertarea umană generală: Un angajament din partea celui ofensat că-i va absolvi plin de îndurare de vina morală pe cei care se pocăiesc și se va împăca cu ei, chiar dacă nu toate consecințele sunt eliminate în mod necesar.
Din punct de vedere biblic, iertarea deplină nu e doar ceva ce oferă persoana ofensată, ci face necesar ca cel ofensat să o primească, iar lucrul acesta să aducă împăcare în relație. 1 Ioan 1.9 arată că procesul iertării are în vedere în primul rând să-l elibereze pe cel păcătos; iertarea pune punct respingerii, astfel urmând reconcilierea în relație. De aceea trebuie să fim dispuși să-i iertăm pe alții – dacă nu vrem să iertăm, refuzăm să le permitem altora să se bucure de ceea ce am primit ca binecuvântare de la Dumnezeu. Psihologia pop modernă ne-a învățat în mod greșit că „iertarea” e unilaterală, că reconcilierea nu e necesară și că scopul acestei iertări unilaterale este de a elibera persoana ofensată de sentimentele de amărăciune.
Deși nu trebuie să păstrăm amărăciune în inima noastră (Evrei 12.15) sau să răspundem cu rău pentru rău (1 Petru 3.9), trebuie să ne asigurăm că urmăm călăuzirea lui Dumnezeu și nu-i acordăm iertare celui care nu se pocăiește. Pe scurt, trebuie să nu le acordăm iertare celor care nu mărturisesc și nu se pocăiesc; în același timp, trebuie să facem disponibilă oferta iertării și să păstrăm o atitudine de a fi gata să iertăm.
Ștefan, în timp ce era omorât cu pietre, ilustrează principiul iertării. Ca un ecou al cuvintelor lui Isus de pe cruce, Ștefan se roagă: „Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7.60, cf. Luca 23.34). Cuvintele acestea dovedesc o disponibilitate clară de a ierta, dar nu indică o tranzacție îndeplinită a iertării. Ștefan pur și simplu s-a rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe ucigașii lui. Nu a păstrat amărăciune și când și dacă ucigașii lui se vor pocăi, le dorește să fie iertați – ce exemplu minunat de a ne iubi dușmanii și a ne ruga pentru cei care ne persecută (Matei 5.44).
Biblia poruncește acțiunea contraintuitivă de a ne hrăni dușmanul când e flămând (Romani 12.20). Nimic nu ne spune că trebuie să ne iertăm în mod automat dușmanii (sau să ne încredem în ei), ci, în schimb, trebuie să îi iubim și să le facem bine.
Dacă „iertarea” e acordată prematur fără prerechizitele mărturisirii și ale pocăinței, atunci nu s-a abordat adevărul în mod deschis de ambele părți implicate. Dacă ofensatorul nu-și recunoaște păcatul, atunci nu înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii iertat. Pe termen lung, ocolirea pasului mărturisirii și al pocăinței nu-l ajută pe ofensator să înțeleagă semnificația păcatului și înlătură sentimentul de justiție, făcând ca persoana ofensată să lupte și mai mult cu amărăciunea.
Iată câteva principii-cheie pentru iertarea dumnezeiască:
- recunoaște realitatea răului (Romani 12.9)
- lasă răzbunarea în seama Domnului (Romani 12.19)
- nu lăsa loc pentru amărăciune, răzbunare, ranchiună sau represalii
- păstrează inima gata să ierte în orice moment
- încrede-te în Dumnezeu să-ți dea capacitatea de a birui răul cu bine, chiar să iubești și să-ți hrănești dușmanul (Romani 12.20-21)
- amintește-ți că Dumnezeu a instituit autoritățile guvernamentale, și parte din rolul lor dat de Dumnezeu este să fie „în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău” (Romani 13.4). Unul dintre motivele pentru care nu trebuie să te răzbuni singur este acela că Dumnezeu a autorizat guvernul să asigure justiție.
English
De vreme ce Dumnezeu refuză iertarea, putem face și noi același lucru?
