Întrebare
Care sunt diversele teorii cu privire la inspirația biblică?
Răspuns
Doctrina inspirației este învățătura că Biblia e insuflată de Dumnezeu și este, prin urmare, regula noastră infailibilă pentru credință și practică. Dacă Biblia este pur și simplu lucrarea imaginației umane, atunci nu există niciun motiv convingător să urmăm doctrinele și îndrumările ei morale. Biblia în sine face afirmația îndrăzneață că e insuflată de Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună." (2 Timotei 3.16-17) Observăm două lucruri privitoare la Scriptură în acest verset: 1) e „insuflată de Dumnezeu" și 2) e „de folos " pentru trăirea creștină.
Sunt patru concepții cu privire la inspirație:
1. Concepția neoortodoxă cu privire la inspirație
2. Concepția dictării cu privire la inspirație
3. Concepția inspirației limitate
4. Concepția inspirației verbale plenare
Concepția neoortodoxă cu privire la inspirație subliniază transcendența lui Dumnezeu. Neoortodoxia ne învață că Dumnezeu e complet diferit de noi în așa măsură încât singura cale prin care Îl putem în vreun fel cunoaște e prin revelație directă. Acest concept al transcendenței lui Dumnezeu neagă orice concept al teologiei naturale (adică faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut prin creația Sa). Mai mult, neoortodoxia neagă faptul că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. În schimb, Biblia este un martor sau mediator al Cuvântului lui Dumnezeu, Isus. Teoria neoortodoxă a inspirației este că cuvintele cuprinse în Biblie nu sunt cuvintele lui Dumnezeu, ci sunt cuvinte failibile, scrise de oameni failibili. Biblia e „inspirată" numai sub aspectul că Dumnezeu poate folosi uneori cuvintele pentru a le vorbi indivizilor.
Teoria neoortodoxă a inspirației nu e de fapt deloc inspirație. Dacă Biblia este produsul failibil al oamenilor failibili, atunci cu adevărat nu are nicio valoare, cel puțin nu mai multă decât o altă carte. Dumnezeu putea la fel de bine să ne „vorbească" prin cuvinte de ficțiune, la fel cum putea prin Biblie.
Teoria dictării cu privire la inspirație Îl consideră pe Dumnezeu Autorul Scripturii și agenții umani individuali ca pe niște secretare care scriu după dictare. Dumnezeu a vorbit, și omul a scris. Acest concept are o oarecare valoare, pentru că știm că există unele porțiuni în Scriptură în care Dumnezeu în esență a zis: „Scrie aceste lucruri" (de exemplu în Ieremia 30.2), dar nu toată Scriptura a fost creată în acest fel. Pentateuhul este în esență o cronică a poporului evreu de dinaintea stabilirii în Țara Promisă. Cu toate că Moise este autorul principal, mare parte din Pentateuh a necesitat muncă editorială din partea lui Moise, având în vedere că acesta fără îndoială a compilat consemnări anterioare pentru anumite părți din istorie. Luca afirmă în preambulul Evangheliei lui că a făcut o cercetare amănunțită asupra evenimentelor din viața lui Isus înainte de a scrie (Luca 1.1-4). Multe dintre cărțile profetice se prezintă ca jurnale din viața profeților. Aspectul cel mai important este că teoria dictării explică numai anumite porțiuni din Scriptură, nu Scriptura în întregime sau majoritatea ei.
Teoria inspirației limitate e opusă concepției teoriei dictării. În timp ce aceasta din urmă consideră Scriptura ca fiind în primul rând lucrarea lui Dumnezeu, cu o contribuție minimă umană, cea dintâi consideră Scriptura ca fiind în primul rând lucrarea omului, cu ajutor limitat din partea lui Dumnezeu. Teoria inspirației limitate spune că Dumnezeu i-a ghidat pe autorii umani, însă le-a îngăduit libertatea de a se exprima pe ei înșiși în lucrările lor, chiar până în punctul de a permite erori faptice și istorice. Din fericire, Duhul Sfânt a împiedicat erorile doctrinare. Problema cu această concepție este că, dacă Biblia este înclinată spre erori în relatările ei istorice, cum putem avea încredere în ea în chestiunile de doctrină? Cu o inspirație limitată, crezarea Bibliei e pusă la îndoială. Această concepție pare, de asemenea, să ignore faptul că istoria biblică a răscumpărării din Genesa până în Apocalipsa e relatată pe fundalul istoriei umane – doctrina e întrețesută cu istoria. Nu putem spune în mod arbitrar că istoria nu prezintă acuratețe, și apoi să afirmăm că conține un sâmbure de adevăr doctrinar.
Cel din urmă concept și cel al creștinismului ortodox e teoria inspirației plenare, verbale. Cuvântul plenar înseamnă „total sau întreg" și verbal înseamnă „exact cuvintele Scripturii". Așadar, inspirația verbală plenară este concepția că fiecare cuvânt din Biblie este exact un cuvânt al lui Dumnezeu. Nu doar ideile și gândurile sunt inspirate, ci și cuvintele în sine. 2 Timotei 3.16-17 folosește un cuvânt grecesc unic, theopneustos, care literalmente însemnă „insuflat de Dumnezeu". Scriptura e „expirată" din gura lui Dumnezeu. Cuvintele Bibliei sunt cuvintele lui Dumnezeu.
Mai mult, „nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt" (2 Petru 1.21). Acest pasaj ne dă un indiciu în privința felului în care Dumnezeu i-a inspirat pe autorii umani. Oamenii au vorbit (sau au scris) după cum au fost „mânați de Duhul Sfânt". Verbul pentru „mânat" e folosit pentru a vorbi despre o pânză umflată de vânt care poartă o corabie pe apă. Când autorii umani puneau penița pe hârtie, Duhul Sfânt îi „mâna", astfel încât ceea ce au scris erau cuvintele „insuflate" ale lui Dumnezeu. Așadar, cu toate că scrierile păstrează personalitatea autorilor individuali (stilul lui Pavel e foarte diferit de cel al lui Iacov sau Ioan sau Petru), cuvintele în sine sunt exact ceea ce Dumnezeu a vrut ca ei să scrie.
Concepția corectă cu privire la inspirația biblică este concepția ortodoxă a Bisericii, care spune că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu prin inspirație plenară, verbală.
English
Care sunt diversele teorii cu privire la inspirația biblică?
