Întrebare
Ce e umanismul secular?
Răspuns
Idealul umanismului secular este ca omenirea să se recunoască parte din natura necreată, veșnică; scopul este autoremedierea omului fără apel la Dumnezeu sau ajutor din partea Lui. Umanismul secular s-a dezvoltat din Iluminismul secolului XVIII și gândirea liberă a secolului XIX. Unii creștini ar putea fi surprinși să afle că de fapt împărtășesc anumite convingeri cu umaniștii seculari. Mulți creștini și umaniști seculari au în comun un devotament față de rațiune, libera cercetare, separarea bisericii de stat, idealul libertății și educația morală; însă se deosebesc în multe aspecte. Umaniștii seculari își bazează moralitatea și ideile privitoare la justiție pe inteligența critică, neajutată de Scriptură, pe care creștinii se bazează pentru înțelepciune privitor la ceea ce e bun și ceea ce e greșit, ceea ce e bine și ceea ce e rău. Și cu toate că umaniștii seculari și creștinii dezvoltă și folosesc știința și tehnologia, în ceea ce-i privește pe creștini aceste unelte trebuie să fie folosite în serviciul omului, spre gloria lui Dumnezeu, pe când umaniștii seculari consideră aceste lucruri ca fiind instrumente menite să slujească scopurilor omului, fără nicio referire la Dumnezeu. În cercetările lor privind originea vieții, umaniștii seculari nu admit că Dumnezeu l-a creat pe om din țărâna pământului, după ce mai întâi a creat pământul și toate ființele vii de pe el din nimic. În considerația umaniștilor seculari, natura este o forță eternă, care se autoperpetuează.
Umaniștii seculari ar putea fi surprinși să afle că mulți creștini împărtășesc cu ei o atitudine de scepticism religios și sunt de partea folosirii rațiunii critice în educație. Urmând modelul celor demni de respect din Bereea, umaniștii creștini citesc și ascultă învățătura, însă examinează toate lucrurile în lumina Scripturii (Fapte 17.11). Nu acceptăm pur și simplu fiecare declarație sau percepție mintală care ajunge în mintea noastră, ci testăm toate ideile și „cunoașterea" cu standardul absolut al Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a asculta de Cristos, Domnul nostru (vezi 2 Corinteni 10.5, 1 Timotei 6.20). Creștinii umaniști înțeleg că toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii sunt ascunse în Cristos (Coloseni 2.3) și caută să crească în deplina cunoaștere a oricărui lucru bun, în serviciul lui Cristos (Filipeni 1.9, 4.6, conform cu Coloseni 1.9). Spre deosebire de umaniștii seculari, care resping noțiunea de adevăr revelat, aderăm la Cuvântul lui Dumnezeu, care e standardul vizavi de care măsurăm sau testăm calitatea tuturor lucrurilor. Aceste scurte comentarii nu elucidează umanismul creștin, însă adaugă însuflețire și relevanță definiției utilitare din lexiconuri (cum este de exemplu Webster's Third New International Dictionary, care definește umanismul creștin ca „o filosofie care susține împlinirea de sine a omului în cadrul principiilor creștine").
Înainte să ne gândim la un răspuns creștin față de umanismul secular, trebuie să studiem termenul umanism în sine. Umanismul în general ne duce cu gândul la renașterea sau revitalizarea învățăturii antice și a culturii care a avut loc în vremea Renașterii. În acest timp, „umaniștii" au dezvoltat moduri riguroase de învățare bazate pe modelul grec și cel roman și au încercat să construiască un nou stil latin (în literatură și arte plastice) și instituții politice bazate pe aceste modele. Totuși, înainte de Renaștere, „umanismul creștin" a înflorit în lucrările și gândirea lui Augustin, Aquino, Erasmus și alții. Unii văd chiar în Platon, un filosof păgân, un fel de gândire care e compatibil cu învățătura creștină. Cu toate că Platon oferă multe lucruri folositoare, presupunerile și concluziile lui cu siguranță nu sunt biblice. La fel ca Nietzsche, Platon a crezut în „eterna recurență" (reîncarnare); el (și grecii în general) le acordau respect superficial zeilor lor, însă pentru ei omul era măsura tuturor lucrurilor. Exprimările contemporane ale umanismului secular resping atât elementele creștinismului nominal ale precursorilor săi, cât și adevărurile biblice esențiale, cum e faptul că ființele omenești poartă chipul Creatorului lor, Dumnezeul revelat în Biblie și în viața pământească și în lucrarea Domnului Isus.
În timpul revoluției științifice, investigațiile și descoperirile oamenilor de știință bine instruiți care pot fi considerați umaniști (oameni ca Copernic și Galileo) au pus la îndoială dogma romano-catolică. Roma a respins descoperirile noilor științe empirice și a emis declarații contradictorii privitor la chestiuni care sunt în afara domeniului credinței. Vaticanul a susținut că, de vreme ce Dumnezeu a creat corpurile cerești, acestea trebuie să reflecte „perfecțiunea" Creatorului lor; prin urmare, a respins descoperirile astronomilor că orbitele planetelor sunt eliptice, nu sferice, așa cum se susținea anterior, și că soarele are „pete" sau zone mai reci, mai întunecate. Aceste fapte care pot fi dovedite empiric și bărbații și femeile care le-au descoperit nu contrazic învățăturile biblice; adevărata întoarcere dinspre adevărul biblic revelat înspre umanismul naturalist – caracterizat de respingerea autorității și a adevărului biblic și ducând la o formă seculară deschisă de umanism – a avut loc în timpul Iluminismului, care s-a întins din secolul XVIII până în secolul XIX și a prins rădăcini în toată Europa, înflorind mai ales în Germania.
Numeroși panteiști, ateiști, agnostici, raționaliști și sceptici s-au implicat în diverse proiecte intelectuale neîndatorate adevărului revelat. În căile lor separate și distincte, Rousseau și Hobbes au căutat soluții amorale și raționale pentru dilema umană; mai mult, lucrări ca Phenomenology of Spirit (Fenomenologia spiritului, n.tr. ), a lui Hegel, Critique of Pure Reason (Critica rațiunii pure, n.tr.), a lui Kant și The Science of Knowledge (Doctrina științei, n.tr.), a lui Fichte au pus temelia teoretică pentru umaniștii seculari de mai târziu. Fie conștient, fie inconștient, academicii contemporani și umaniștii seculari clădesc pe acea fundație când promovează exclusiv abordările „raționale" în chestiunile sociale și etice și formele antinomiene de autodeterminare în domenii cum sunt autonomia individuală și libertatea de alegere în relațiile sexuale, reproducere și eutanasierea voluntară. În domeniul cultural, umaniștii seculari se bazează pe metodele critice când interpretează Biblia și resping posibilitatea intervenției divine în istoria omenirii; în cel mai bun caz văd Biblia ca „istorie sfântă".
Folosind numele de „critică înaltă", umanismul secular s-a răspândit în școlile de teologie și și-a promovat abordarea raționalizată sau antropocentrică în studiile biblice. Începând în Germania, „critica înaltă" de la sfârșitul secolului XIX a căutat să „descopere ce se află în culise" și a diminuat valoarea mesajului autoritativ al textului biblic. Așa cum a observat Darrell L. Bock, natura speculativă a criticii înalte a tratat Biblia „ca pe o oglindă aburită îndreptată spre trecut", nu ca pe consemnarea istorică inerantă a vieții și a învățăturilor lui Cristos și ale apostolilor Săi („Introducere", în Roy B. Zuck și D.L. Bock, A Biblical Theology of the New Testament, 1994, p. 16). De exemplu, în cartea sa Theology of the New Testament, Rudolf Bultmann, un exponent de frunte al criticii înalte, se bazează din plin pe presupuneri critice. Așa cum arată Bock, autorul e „atât de sceptic cu privire la portretul nou-testamentar al lui Isus, încât de-abia dezbate teologia lui Isus" (ibid.).
Cu toate că critica înaltă a subminat credința unora, alții, cum sunt B.B. Warfield de la Seminarul Princeton, William Erdman și alții, au apărat convingător Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, răspunzând scepticilor care au pus la îndoială data timpurie și paternitatea ioanină a celei de-a patra Evanghelii, Erdman și alți slujitori credincioși ai Domnului au apărat aceste chestiuni esențiale pe temelii critice și cu erudiție egală.
La fel, în filosofie, politică și teorii sociale, academicieni, juriști, scriitori, elaboratori de politici și artiști creștini au folosit arme similare în apărarea credinței și convingerea inimilor și a minților cu privire la Evanghelie. Totuși, în multe domenii similare ale vieții intelectuale, bătălia e departe de a se termina. De exemplu, în cercurile literare dincolo de lumea academică, ideile lui Ralph Waldo Emerson continuă să aibă o mare influență. Panteismul lui Emerson echivalează cu o negare a lui Cristos; e subtil și îl poate atrage pe cel neavizat departe de Evanghelie. Emerson a susținut că „Suprasufletul" din interiorul indivizilor face ca fiecare om să fie sursa propriei lui mântuiri și a propriului său adevăr. Când citesc scriitori precum Emerson su Hegel, creștinii (mai ales cei care vor apăra credința dată sfinților o dată pentru totdeauna [Iuda 3]) trebuie să fie atenți și să păstreze Cuvântul lui Dumnezeu central în gândurile lor și să rămână smeriți în ascultare de el în viața lor.
Umaniștii creștini și seculari uneori s-au angajat în dialog onest privitor la baza sau sursa ordinii din univers. Fie că numesc aceasta rațiune sau Primul Motor, al lui Aristotel, unii raționaliști seculari deduc corect că Adevărul moral e o precondiție pentru ordinea morală. Cu toate că mulți umaniști seculari sunt atei, în general au o considerație înaltă pentru rațiune; prin urmare, apologeții creștini pot purta dialog rezonabil cu ei privitor la Evanghelie, așa cum a făcut Pavel în Fapte 17.15-34, când li s-a adresat atenienilor.
Cum trebuie creștinul să răspundă la umanismul secular? Pentru urmașii Căii (Fapte 9.2, 19.19, 23), orice formă legitimă de umanism trebuie să ajungă să arate că întreaga realizare a potențialului uman în supunerea minții și a voinței umane e supusă gândului și voinței lui Dumnezeu. Dorința lui Dumnezeu este ca nimeni să nu piară, ci ca toți să se pocăiască și să moștenească viața veșnică, ca copii ai Săi (Ioan 3.16, 1.12). Umanismul secular intenționează să facă atât mult mai mult, cât și mult mai puțin. Ținta lui este să vindece această lume și să-l glorifice pe om ca fiind autorul propriei lui salvări progresive. În acest sens, umanismul „secular" e chiar împăcat cu anumite substitute religioase pentru Evanghelia adevărată a lui Dumnezeu – de exemplu învățăturile lui Yogananda, fondatorul Frăției Realizării de Sine. Prin contrast, umaniștii creștini Îl urmează pe Domnul Isus și înțeleg faptul că Împărăția noastră nu este din această lume și nu poate fi pe deplin realizată aici, indiferent de promisiunile lui Dumnezeu față de Israel (Ioan 18.36, 8.23). Ne ațintim gândirea la Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, nu la lucrurile pământești, fiindcă am murit și viața noastră e ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Când Cristos – care e viața noastră – Se va întoarce, ne vom arăta și noi cu El în glorie (Coloseni 3.1-4). Aceasta este într-adevăr o perspectivă măreață a destinului nostru ca ființe umane, fiindcă suntem din neamul Lui, cum au spus chiar poeții seculari (vezi poemul „Phainomena" a lui Aratos, conform cu Fapte 17.28).
Nu trebuie să fii creștin să-ți dai seama că umanismul alimentat numai de rațiune nu poate avea izbândă. Chiar Immanuel Kant, scriind Critica rațiunii pure în timpul apogeului Iluminismului german, a înțeles acest lucru. Nici urmașii lui Cristos nu trebuie să cadă pradă amăgirii filosofiei și a tradiției umane sau să fie prinși de forme de umanism bazate pe o credință romantică în posibilitatea realizării de sine a omului (Coloseni 2.8). Hegel a pus la baza progresului uman idealul rațiunii ca fiind un spirit care se „exemplifică" pe sine prin etape dialectice progresive în istorie; însă dacă Hegel ar fi trăit să vadă războaiele mondiale din secolul XX, e îndoielnic că ar fi continuat să detecteze progresul uman în acest fiasco al istoriei. Creștinii înțeleg că orice formă de umanism despărțit de răscumpărarea de origine divină e sortit eșecului și e o credință falsă. Concepția noastră înaltă despre om o bazăm pe o concepție înaltă despre Dumnezeu, de vreme ce omenirea e făcută după chipul lui Dumnezeu, și dăm dreptate Scripturii în ceea ce privește starea disperată a omului și planul de salvare al lui Dumnezeu.
După cum a observat Aleksandr Soljenițîn, umanismul nu oferă absolut nicio soluție pentru starea disperată a omenirii. El spune în felul următor: „Dacă umanismul ar avea dreptate când afirmă că omul se naște să fie fericit, nu s-ar naște să moară. De vreme ce trupul lui e sortit morții, sarcina lui pe pământ trebuie să fie evident de natură mai spirituală." Într-adevăr. Sarcina omenirii este să-L caute și să-L găsească pe Dumnezeu (Fapte 17.26-27, conform cu 15.17), adevăratul nostru Răscumpărător care ne oferă o moștenire mai bună decât una pământească (Evrei 6.9, 7.17). Oricine Îi deschide ușa lui Cristos (Apocalipsa 3.20) va moșteni patria mai bună, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care-L iubesc și sunt chemați după planul Său (Efeseni 1.11, Romani 8.28, Evrei 11.16, conform cu Matei 25.34, Ioan 14.2). Oare cu cât mai minunat e acest lucru decât toate scopurile mândre și semețe cuprinse în manifestele umaniste seculare?
English
Ce e umanismul secular?
