Cartea Eclesiastul
Autorul: Cartea Eclesiastul nu îşi identifică în mod direct autorul. Sunt câteva versete care sugerează că Solomon a scris această carte. Sunt anumite indicii în context care pot sugera că o persoană diferită a scris cartea, după moartea lui Solomon, posibil cu câteva sute de ani mai târziu. Totuşi, în mod convenţional se crede că autorul este într-adevăr Solomon.Data la care a fost scrisă: Domnia lui Solomon ca împărat al lui Israel a durat aproximativ între anii 970 şi 930 î.Cr. Cartea Eclesiastul a fost scrisă probabil înspre sfârşitul domniei sale, aproximativ în anul 935 î.Cr.
Scopul pentru care a fost scrisă: Eclesiastul este o carte a perspectivei. Naraţiunea „Propovăduitorului” sau a „Învăţătorului” prezintă depresia care rezultă în mod inevitabil din căutarea fericirii în lucrurile pământeşti. Această carte le dă creştinilor o şansă de a vedea lumea prin ochii unei persoane care, cu toate că este foarte înţeleaptă, încearcă să găsească semnificaţie în lucrurile trecătoare, omeneşti. Aproape fiecare formă de plăcere omenească este explorată de Propovăduitor, şi niciuna dintre ele nu-i oferă sentimentul unui rost.
În cele din urmă, Propovăduitorul ajunge să accepte că credinţa în Dumnezeu este singura cale de a găsi un rost pentru sine însuşi. El hotărăşte să accepte faptul că viaţa e scurtă şi cu totul inutilă fără Dumnezeu. Propovăduitorul îl sfătuieşte pe cititor să se concentreze asupra unui Dumnezeu veşnic în locul unei plăceri trecătoare.
Versete-cheie: Eclesiastul 1.2: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.”
Eclesiastul 1.18: „Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.”
Eclesiastul 2.11: „Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.”
Eclesiastul 12.1: „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: «Nu găsesc nicio plăcere în ei.»”
Eclesiastul 12.13: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.”
Un scurt rezumat: Două fraze se repetă adesea în Eclesiastul. Cuvântul tradus ca „deşertăciune” apare des şi este folosit pentru a sublinia natura trecătoare a lucrurilor pământeşti. La final, chiar şi cele mai impresionante realizări ale oamenilor vor fi lăsate în urmă. Sintagma „sub soare” se întâlneşte de 28 de ori şi se referă la lumea muritoare. Atunci când Propovăduitorul se referă la „toate lucrurile de sub soare”, vorbeşte despre lucrurile pământeşti, trecătoare, omeneşti.
Primele şapte capitole ale cărţii Eclesiastul descriu toate lucrurile pământeşti „de sub soare” în care Propovăduitorul încearcă să îşi găsească împlinire. El încearcă descoperirea ştiinţifică (1.10-11), înţelepciunea şi filosofia (1.13-18), veselia (2.1), alcoolul (2.3), arhitectura (2.4), proprietăţile (2.7-8) şi luxul (2.8). Propovăduitorul şi-a îndreptat mintea înspre diferite filosofii pentru a găsi un rost, cum ar fi materialismul (2.19-20), şi chiar înspre coduri morale (inclusiv capitolele 8-9). A găsit că totul era fără înţeles, o distragere trecătoare a atenţiei care, fără Dumnezeu, nu are niciun scop şi nicio durată lungă.
Capitolele 8-12 din Eclesiastul descriu sugestiile şi comentariile Propovăduitorului cu privire la felul în care ar trebui trăită viaţa. El ajunge la concluzia că, fără Dumnezeu, nu este niciun adevăr sau scop în viaţă. El a văzut multe feluri de rău şi şi-a dat seama că şi cele mai bune realizări ale omului, pe termen lung, nu au nicio valoare. De aceea, îl sfătuieşte pe cititor să-L recunoască pe Dumnezeu din tinereţe (12.1) şi să urmeze voia Sa (12.13-14).
Prefigurări: Pentru toate deşertăciunile descrise în cartea Eclesiastul, răspunsul este Hristos. Potrivit cu Eclesiastul 3.17, Dumnezeu îl judecă pe cel drept şi pe cel rău, şi drepţi sunt numai cei care sunt în Hristos (2 Corinteni 5.21). Dumnezeu a pus în inima noastră dorinţa după veşnicie (Eclesiastul 3.11) şi a asigurat Calea spre viaţa veşnică prin Hristos (Ioan 3.16). Ni se aminteşte că zbaterea după bogăţia lumii nu este numai deşertăciune, pentru că nu satisface (Eclesiastul 5.10), ci chiar dacă am putea să o dobândim, fără Hristos ne vom pierde sufletul, şi ce folos este în asta? (Marcu 8.36). În cele din urmă, fiecare dezamăgire şi deşertăciune descrisă în Eclesiastul îşi are remediul în Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu şi singurul scop adevărat de găsit în viaţă.
Aplicaţie practică: Eclesiastul îi oferă creştinului ocazia de a înţelege sentimentul de gol şi disperarea cu care se luptă cei care nu Îl cunosc pe Hristos. Aceia care nu au o credinţă mântuitoare în Isus Hristos se confruntă cu o viaţă care în cele din urmă se va încheia şi totul va deveni irelevant. Dacă nu există mântuire şi nici Dumnezeu, atunci nu numai că nu există niciun rost în viaţă, ci nu există nici scop sau direcţie în ea. Lumea „de sub soare”, despărţită de Dumnezeu, este frustrată, crudă, nedreaptă, de scurtă durată şi „cu totul fără sens”. Dar cu Hristos, viaţa este doar o umbră a gloriei care va veni, într-un cer care este accesibil doar prin El.
English
Cartea Eclesiastul
